Faceţi dumneavoastră o cerere...

La sfîrşitul lunii august, Guvernul României a dat o mini-amnistie fiscală, prin OG 30/2011. Printre alte diverse modificări ale Codului Fiscal, ordonanţa prevede anumite deduceri/ reduceri/ scutiri de penalităţi în cazul în care obligaţiile fiscale mai vechi sînt stinse pînă la 31. dec. 2011. Aplicarea articolului XI din OG 30/2011 este reglementată de Ordinul 2604/2011. Din acest ordin înţelegem cum şi în ce condiţii se aplică deducerile pomenite mai sus.

Acum hai să vă explic concret:
Ai (ca persoană fizică, mi-e şi frică să mă gîndesc cum se aplică la persoane juridice), nişte datorii la stat. Impozite pe imobile, impozite pe cedarea folosinţei bunurilor. Le plăteşti, de obicei, cum poţi, cu ţîrîita. Din cauza asta, plăteşti penalităţi şi dobînzi. Te împrumuţi de la stat, cum ar veni. Auzi că Guvernul e dispus să te scutească de penalităţi dacă pui banu' jos. Minunat, dacă ai banu'. Apoi, se întîmplă ceva şi te trezeşti că ai banu'. Pentru că eşti cinstit, dai fuga la administraţia financiară, să pui banu' jos că mîine poate nu-l mai ai. Îţi imaginezi, în naivitatea ta umanistă, că lucrurile vor decurge aşa: un inspector fiscal (calculatorul de la casierie n-are asemenea capacităţi, nici casieriţa) îţi face un calcul (simplu sau complex - nu ştiu, nu mă bag, asta e meseria lui) din care rezultă 1) cît ai de plată 2) de cît eşti scutit dacă plăteşti integral. Apoi te duci la casierie şi plăteşti. Toată lumea e fericită. Singurul disconfort în toată povestea asta te gîndeşti că va fi umblatul prin oraş pe la diversele Direcţii de Taxe şi Impozite Locale, de la diferite sectoare, că deh, un apartament e pe numele tatălui, altul pe al fiului, altul pe al sfîntului duh (adică al bunicii trecute de cîţiva ani pe lumea cealaltă).

Ei bine, nu-i aşa cum ţi-ai închipuit tu. În Ordinul acela (2604/2011) scrie că, mai întîi, trebuie să faci o cerere. O cerere prin care să ţi se comunice sumele exigibile şi deducerile la care te încadrezi. Pentru asta, la Dir. Taxe şi Imp. Loc. Sector 1, de exemplu, trebuie să stai la o coadă enormă, şerpuitoare, ca să iei un bilet. Cu biletul în mînă stai, de data asta pe scaun, şi aştepţi să se aprindă becul cu umărul tău la inspectorul cu care vrei să vorbeşti. Aţi înţeles, da? În loc de coadă la inspector, coadă la bilet pentru inspector şi apoi la inspector. Apoi trebuie să îi convingi pe funcţionarii Administraţiei Financiare că tu eşti proprietarul imobilului pentru care vrei să plăteşti datoriile restante. Ceea ce nu e întotdeauna valabil. Dacă nu eşti proprietarul, nu poţi să plăteşti (implicit, să beneficiezi de deducere, că aici cică ar fi cheia, în deducere).

Am scris toată povestea asta în ideea că îmi poate explica cineva cum, de ce, şi în ce situaţie aş avea eu un interes ascuns să plătesc mii de lei (noi) pentru datoriile la taxe şi impozite ale altcuiva (fie şi rudă apropiată)? Sau în ce situaţie ar putea acea persoană să fie afectată negativ de acest gest? Sau, bine, hai să ne gîndim la deducere: ce aş putea avea eu, ca terţ, de cîştigat, dacă statul îl scuteşte pe X de suma Y, în condiţiile în care suma aceea nu trece niciodată prin mîna mea?

L-am tîrît pe tata la administraţia financiară, pe bunica din păcate n-o mai pot tîrî. Aşa că o să rămînă impozitele neplătite pînă o să pot face succesiunea.

Deşi am pornit de la prezumţia (naiv-umanistă, again) că Guvernul e o entitate unitară şi coerentă, nu mi-am imaginat nicio secundă că această entitate îmi face mie un cadou, scutindu-mă de penalităţi. Am interpretat-o ca pe un strigăt de ajutor, dacă ar fi să extrapolez, sau măcar ca pe o afacere reciproc avantajoasă în care treaba mea era să dau nişte bani.
- Aaaa, nu! Nu vrem bani. Faceţi dumneavoastră o cerere...

Motanul şi leneşii

Din S. Marşak, Cartea cu multe culori, traducere de Mihail Calmâcu

Motanul şi leneşii

Să meargă leneşii la şcoală
N-aveau curaj
Şi au pornit cu toţi grămadă
La patinaj.

Ghiozdanele le-aveau în spate
Dar de prisos...
Patinele le sînt acuma
Mai de folos...

Şi cum merg leneşii pe stradă
În pas vioi,
De sub o poartă-n drum le-apare
Un biet pisoi.

Se-opriră ei şi-l întrebară
Aşa, de haz:
- De ce eşti supărat, motane,
Ai vreun necaz?

Şi mieună cu jale-adîncă
Acel motan:
- Am, fraţilor, căci împlini-voi
Curînd un an.

Sînt chipeş şi isteţ în toate,
Am minte-oricum...
Însă de carte n-avui parte
Pînă acum.

Pentru pisoi pe lumea asta
Şcoli încă nu-s.
Iar astăzi fără-nvăţătură
E greu nespus.

Rămîi codaş în toate cele
Şi de pripas.
În viaţă azi, de nu ai carte,
Nu faci un pas.

Fără de rost, fără nădejde
Tot rătăceşti,
Cînd nu ştii numărul pe-o poartă
Să-l desluşeşti!

Uimiţi stau leneşii, iar unul
Aşa grăi:
- Motane, doiş'pe ani la anu'
Vom împlini...

De ani şi ani ne iau cu zorul,
Da-ţi spun cinstit
Cum că de noi învăţătura
Nu s-a lipit.

Noi nu vedem în ea, ca tine,
Vreun avantaj
Şi ne simţim cu mult mai bine
La patinaj.

Căci pe patine-nveţi mai lesne
Şi nu te laşi.
Ne scriem temele pe gheaţă
Ca nişte aşi.

Şi le răspunse-aşa motanul:
- Chiar şi-un pisoi
Ce împlineşte-un an la anu-i
Mai breaz ca voi!

Mulţi leneşi am văzut pe lume
Umblînd haihui,
Dar să vă-ntreacă, mi se pare,
Nici unul nu-i!

S.O.S. cărţi pierdute

Tocmai am primit, de pe Ocazii.ro, una dintre cărţile care mi-au marcat copilăria: Zînele din Valea Cerbului de Nestor Urechia.

Cu ocazia asta m-am gîndit să dau sfoară-n ţară după cărţile pe care nu reuşesc să le recuperez.
Deschid acum lista cu două titluri, dar precis îmi voi aminti şi de altele:

Marta Cozmin, Tandem sau să vorbim despre palmieri - e o carte care a circulat în cercul de prieteni al părinţilor mei şi pe care nu-mi amintesc să o fi citit decît parţial. Oricum, ştiu că alor mei li s-a părut teribil de amuzantă.

Cu următoarea e mai complicat, pentru că nu-mi amintesc cum se chema. Era o carte de versuri pentru copii, probabil traduse (din rusă), al cărei titlu e posibil să fi avut ceva legătură cu circul (dar poate o confund eu cu "Poftiţi în arenă" de Natalia Durova). Desenele, dar mai ales poeziile, erau delicioase. Pe multe le ştiam pe dinafară, dar le-am uitat între timp. Încerc să reconstitui mai jos fragmentele pe care mi le amintesc, doar-doar oi da de cineva care a avut-o în mînă şi mă ajută măcar cu titlul.
O poezie se chema Mingea şi era despre un băieţel care se juca în curte cu mingea. Mingea a sărit peste gard şi apoi a trecut peste ea un camion şi mingea s-a spart.

"(...)

Roşie, galbenă, albastră
Nu mai e în curtea noastră.
(...)

N-am mai zis atunci nici pîs
C-auzii un "Poc!" şi-un "Fîs""

Alta se chema Motanul şi leneşii şi era despre doi elevi proşti care, în loc să se ducă la şcoală, s-au dus la patinoar, unde au un motan conştiincios le-a ţinut o morală zdravănă.
Alta se chema Şase de unu şi era despre un elev care venise acasă cu şase note de unu luate în aceeaşi zi, la diferite materii. S-a culcat şi a avut un coşmar în care apăreau personificate toate perlele pentru care luase nota unu.

"Venind acasă, un şcolar
Piti caietul în sertar.
(...)

Un baobab răcnea, răcnea:
"Nu scapă el din gheara mea!"
(...)
Sări din pat, de dimineaţă
Şcolarul, pe la şase
Dar notele-i zăceau în faţă
Aşa cum le lăsase."

Şi alta se chema, cred, Moş Ene şi era despre un băieţel pe nume Anton, care n-avea somn.

"Dorm copacii, dorm şi casele
De prin cuiburi nici un zvon
Dorm părinţii, dorm copiii
Însă nu doarme Anton."

UPDATE: Am găsit-ooooooooo! Aşa de tare mă bucur! Mi-am stors creierii am ajuns la concluzia că era ceva cu "culori" în titlu, şi iat-o (trăiască Google şi mama lui Google şi anticariatele online): S. Marsak, Cartea cu multe culori, traduceri de Mihail Calmacu şi Gellu Naum. Şi, by the way, nu e "Moş Ene", ci "Potolici".

Uite, deja mi-am mai amintit două. Florin Colonaş, În ţara copiilor cu dinţii cariaţi - care am găsit-o acum pe Ocazii.ro, dar din păcate licitaţia a expirat.


Şi încă una: Vladimir Colin, Basmele omului - şi pe asta am găsit-o pe Ocazii.

Lista continuă cu Cic, inimă de voinic:

Adaug o poză şi cu cea căutată de B., Cipi, acest Pitic uriaş, de Fodor Sandor.

Language is what you make of it

Acum vreo lună şi ceva, încinsesem cuptorul şi, cînd să bag tava înăuntru, constat că nu încape. Mă aplec ca să văd care-i problema şi descopăr înăuntru una bucată minge, care începuse deja să facă băşici. O extrag, o las să se răcească, bag tava, viaţa merge înainte.

Alaltăieri dimineaţă, naşul Aniei în vizită.
Ania vrea să se joace cu mingea mai sus pomenită. Îi spun:
- I-ai povestit naşului ce-a păţit mingea?
- Ce-a păţit?
- Păi, cum ai băgat-o tu în cuptor şi mama a pornit cuptorul şi cuptorul s-a încins şi mingea a făcut băşici.

Ania se duce la naşul, cu mingea, şi îi explică:
- Am băgat-o în cuptol si s-a îmtîmpat ceva şi s-a băşit.

Să învăţăm culorile cu editura Girasol

"Să cunoaştem culorile" - carte ilustrată pentru copii


verde ca maşina
verde ca cutia de lapte









roşu ca fluturele
roşu ca paharele
roşu ca ceasul








portocaliu ca fluturele
portocaliu ca ciupercile
portocaliu ca cîinele








galben ca avionul
galben ca şarpele
galben ca fluturele







albastru ca pasărea
albastru ca mingea
albastru ca elefantul








Ai înţeles, puiule?
Naşpa ca editura Girasol

Efectul "Cenaclul Flacăra"

În seara asta, în timp ce îi puneam pijamaua, i-am cîntat Aniei un cîntec din Cenaclul Flacăra, ăla cu "Aseară te-am aşteptat/ Şi n-ai venit (...) Diseară să nu m-aştepţi/ O, nu, n-am să vin/ Pentru 'bună seara'/ Atît, şi-o cană cu vin". Se uita la mine fix şi am observat că are lacrimi în ochi. Am întrebat-o "Ce faci, pisoi, plîngi?" şi dintr-o dată o văd că pune buză şi începe să bocească aşa lung şi sfîşietor, a jale.
"Ce-i, mama, te-a întristat cîntecul?"
"Daaaa", şi dă-i încă o tură de buhuhu.
Mai încolo, cînd o puneam în pat, mi-a spus: "Să nu mai cînţi, mama, cîntecul ăla, că mă pelii."
M-a făcut praf, cred că e prima oară cînd plînge aşa.

Poze făcute de Uca

Death Is Nothing at All

Nu mai ştiu de la cine a primit Uca poezioara asta în 1992, după moartea lui Dănuţ al ei, dar a devenit sfîntă pentru ea, o recita ca pe-o rugăciune. Şi aşa a şi trăit, for an interval.

Death is nothing at all.

I have only slipped away to the next room.
I am I and you are you.
Whatever we were to each other,
That, we still are.

Call me by my old familiar name.
Speak to me in the easy way
which you always used.
Put no difference in your tone.
Wear no forced air of solemnity or sorrow.

Laugh as we always laughed
at the little jokes we enjoyed together.
Play, smile, think of me. Pray for me.
Let my name be ever the household word
that it always was.
Let it be spoken without effect.
Without the trace of a shadow in it.

Life means all that it ever meant.
It is the same that it ever was.
There is absolute unbroken continuity.
Why should I be out of mind
because I am out of sight?

I am but waiting for you.
For an interval.
Somewhere. Very near.
Just around the corner.

All is well

(Henry Scott-Holland, 1847-1918, Canon of St Paul's Cathedral)

Uca

Uca ar fi ştiut cine sînt măcar jumătate din personajele care apar în pozele îngălbenite de la Nuci.

Uca ar fi continuat să meargă la Neptun la Vila Scriitorilor, şi ar fi stat de fiecare dată în aceeaşi cameră de la parter, ultima pe stînga, lîngă scările care urcă de pe faleză.

M-ar fi sunat la 12 noaptea ca să mă întrebe dacă i din iPhone vine de la pronumele personal. Apoi şi-ar fi dorit şi ea aşa o drăcie, convinsă că ăştia care au inventat flipuitul pozelor cu degetul i-au citit gîndurile. Apoi, destul de repede, şi-ar fi cumpărat-o, pentru că ştia că banii nu aduc fericirea, dar un gadget la momentul potrivit îţi face viaţa mai frumoasă.

Uca ar fi continuat să-i oripileze/amuze/contrarieze pe puţinii doctori cu care venea în contact, întrebîndu-i, ca un test eliminatoriu, dacă mai are voie să bea, (cu Dănuţ), a little something. Și ar fi răspuns răspicat, de fiecare dată cînd o întreba cineva, îngrijorat, dacă nu i-e urît așa, singură, că ea nu e singură, ea e cu Dănuț.

Şi-ar fi notat conştiincioasă toate minunile pe care le spune Ania.

Uca ar fi continuat să-mi spună, de fiecare dată cînd venea vorba de un autocar, cum i s-au umflat ei picioarele cînd a mers cu Greyhound-ul la Salt Lake City.

Şi-ar fi sunat clopoţelul în fiecare Ajun de Crăciun. Şi am fi cîntat, an de an, aceleaşi colinde, în faţa bradului subţirel şi puţin strîmb, ştiind că ea căutase de fapt unul mic şi des.

Uca ar fi continuat să se parfumeze cu Femme (Rochas) şi să se vopsească numai cu Belle Colour 41 chestnut brown, care de ceva vreme se chema Garnier 6.25 chestnut brown, schimbare greu de înţeles şi acceptat pentru ea.

Uca ar fi fost întotdeauna prima persoană care te sună de ziua ta.

Uca ar fi continuat să pună crenguţe de Forsythia la poza lui Dănuţ. Sau lalele, sau liliac, sau orice alte flori.

Ar fi făcut la nesfîrşit poze cu te miri ce: căţei, copii, copaci înfloriţi, intersecţii aglomerate, musafiri, mîncăruri pregătite pentru oaspeți şi, în final, cu propriul televizor sau cu buchetul de flori de lîngă poza lui Dănuţ, ca să se termine mai repede filmul şi să-l dea la developat. Apoi ar fi pus conştiincioasă pozele în albume, grijulie să scrie data pe spatele pozelor - chiar şi pe cele cu televizorul.

Uca l-ar fi luat în continuare pe Dopey peste tot. Şi mi-ar fi spus cu aceeaşi naturaleţe „merg cu tine”, oriunde îi spuneam că mă duc, la distanţă de un kilometru sau de şase sute.

S-ar fi dus, în primele zile de la deschidere, în cel mai apropiat H&M şi şi-ar fi cumpărat ceva, orice. Aşa cum am fost în 1980, cu ea şi cu Daddy, cînd s-a inaugurat metroul, pînă în staţia Semănătoarea şi înapoi. Ca să simţim la cald paşii mici ai progresului. Şi i-ar fi povestit în continuare lui Dănuţ despre fiecare reclamă luminoasă nou apărută în Piaţa Unirii.

Uca ar fi făcut, de 9 martie, 242 de mucenici şi de Crăciun 156 de sarmale, înghesuite în oala de fontă pe care am moştenit-o eu acum.

Uca s-ar fi străduit în continuare să ducă la poştă cîte un pachet pentru sinistraţi şi da, ar fi găsit de fiecare dată o cutie.

Ar fi scris în continuare în agendă, zi de zi: cine a mai venit, cine a mai sunat, ce s-a mai întîmplat, ce-a mai făcut - pentru că nicio zi nu seamănă cu alta şi toate merită sărbătorite cumva.
Le-ar fi "rupt gura" politicienilor de la televizor, cu replica ei celebră "Spurrrcăciune!", apăsînd apoi cu obidă butonul roșu de la telecomandă.
Și ar fi ascultat "Muzicalul", noapte de noapte.  

Ţi-ar fi urat, dimineaţa, la telefon, “o zi bună”, cu toată ironia şi dragostea care pot încăpea în cuvintele astea seci. Și și-ar fi spus în fiecare dimineață, în oglindă, că e tînără, sănătoasă, frumoasă și deșteaptă.

Uca ar fi continuat să trimită şi să primească scrisori, să scrie şi să primească felicitări adevărate, de Crăciun şi de Paşti, de ziua ei și de ziua lui Dănuț. Şi pe toate le-ar fi păstrat.

Cu Uca aş fi rîs în continuare pînă la epuizare, ca atunci cînd eu aveam glezna proaspăt luxată şi înghipsuită şi pe ea a muşcat-o un cîine şi am condus cum am putut şi am păşit în camera de gardă a Spitalului Judeţean Timiş, eu şchiopătînd şi ea şiroind de sînge, şi a fost de-ajuns un “tusea şi junghiul” rostit printre dinţi ca să nu ne mai poată opri nimeni din rîs. N-a stat decît două luni în spital atunci, după două grefe de piele, dar ce-am mai rîs! Sau ca atunci cînd fusesem cu ea la notar şi ne amuzam în faţa blocului că a întrebat-o dacă e în toate facultăţile mintale şi cînd i-am dat bretonul la o parte ca s-o pup pe frunte am descoperit ascunsă acolo o felie de castravete - în toate facultăţile mintale şi cochetă pe deasupra!

Ar fi stat, de ziua mea, pînă la patru dimineaţa, cot la cot cu prietenii mei. Ar mai fi aţipit pe canapea, dar apoi s-ar fi trezit şi ar fi dansat pe Smells Like Teen Spirit.

Ar fi legat în continuare prietenii, cu naturaleţea unui adolescent.

Uca s-ar fi serbat mîine, de Florii.

Uca ar ar fi continuat să aştepte şi să spere.

Death is nothing at all, Uculice. Tu m-ai învăţat. I know we'll meet again some sunny day.

Astăzi, 16 aprilie, se fac patru ani de cînd Uca, Viola Duţescu, bunica mea, s-a stins din viaţă.

Toate-s vechi şi nouă toate

Primele două scrisori sînt de la Unchiul meu, Nicolae Măciucă, pentru mătuşa mea, Eleonora Măciucă (Nuci, cum i se spunea încă de atunci). În cea de-a treia încă n-am identificat personajele.

Brăila 20/III/928

"Odorul meu,

Am primit scrisoarea ta (a doua) recomandată şi hârtia de 500 lei. Toate mulţumirile mele odorul meu, banii mi-au prins foarte bine. Cu o parte din ei am plătit mesele luate la popota ofiţerilor iar cu restul vin la Bucureşti. -Concediu de câteva zile n-am cerut încă, îl cer mâine. În orice caz dacă nu obţin vin sâmbătă dimineaţa ca deobiceiu. Aştept cu nerăbdare revederea. Mi-e dor de tine, sufletul meu. -

Nucişorule, îţi scriam şi rîndul trecut să nu mai trimiţi scrisorile recomandat, te costă prea mult. Mai bine îmi scrii mai des. -

Vremea pe aici e urîtă foc. Închipuie-ţi. Am cărat tot materialul la Dunare dar n’am reuşit încă să ne mutăm din cauză că Dunarea făcea valuri prea mari şi bate un vânt care împiedică orice manevră. Transportul nu se poate face decît pe apă, deaceea aşteptăm timpul favorabil. -

Instrucţia de infanterie merge bine.

Azi am avut inspecţia Colonelului pe camp.

Nucişorule, cred că şi pe la voi timpul e urât şi friguros. Deaceea te fac atentă să te îmbraci ca pentru iarnă. Să nu răceşti odorul meu.

Aşi fi foarte necăjit să te văd tânjind. -

În scrisoarea ta ultimă faci o socoteală bănească asupra lefii tale. Puiu meu, aş fi mulţumit cum nu se mai poate dacă ai fi tot timpul sănătoasă chiar necâştigând nimic.

Cred că muncind numai eu care sunt mai rezistent am să pot câştiga atât încât să trăim amândoi în condiţiuni mulţumitoare. -

Altfel aş fi cel mai nefericit dintre nefericiţi. Deci păzeşte-ţi sănătatea scumpule. -

Nucişorule închei scrisoarea mea ultimă până la revenirea mea, cu sărutări multe, multe.

Nicu

Ţi-am trimis tot un plic galben, nu te supăra."

Brăila 19 august 1928

"Nucişorul meu scump şi drag,

Astăzi dedimineaţă am sosit de la Brăila şi am tras la Virgil dupăce mai întâi mi-am lăsat geamantanul la Cămin. Aici la voi m’am odihnit niţel, am luat masa la Dürenberg şi acum reîntors am cerut lui Virgil un plic şi o hîrtie ca să-ţi scriu Nucişorule scump. Îmi dăduse un plic galben oficial, l-am refuzat şi i-am luat unui din cele bune, sigur cam cu leapşa. -

Acum puişorule să-ţi spun ce-am făcut pe la Brăila:

Am ajuns acolo Vineri dimineaţa. Mi-am predat efectele la Regiment şi am luat biletul de lăsare la vatră. Este petecul de hîrtie pentru care m-am chinuit un an de zile. - Vineri după amiazi am dormit până seara. Eram obosit din cauza drumului. Seara am ieşit în oraş. Pe stradă m’am întâlnit cu foarte mulţi prieteni buni din trecut şi care acum cu studiile terminate şi-au făcut fiecare câte un rost. Ne-am strâns cu toţii la Centru la berărie şi la câte un ţap ne-am adus aminte de multe. A fost frumos Nucişorule. Am râs şi ne-am distrat. -

A doua zi m-am sculat târziu şi am plecat apoi la Primărie ca să-mi scot un Buletin de înscriere la Biroul Populaţiei. Apoi pe la Tribunal ca să întâlnesc pe Traian Armencea judecător. Aveam un comision de la Boburuz Pavel ştii tu cine e. Servitorul nostru care avea depuşi banii la Banca Elino-Română, cea cu falimentul. Traian Armencea o lichidează şi Pavel m’a rugat să-l pun la curent că are şi el nişte bani pe acolo. Am făcut-o bucuros mai ales că nenea Traian îl cunoaşte şi el pe Pavel.

M-am întors apoi acasă Nucişorule şi mi-am pregătit bagajele. Am revizuit biblioteca mea de acasă şi mi-am luat mai multe cursuri care cred că au să-mi folosească.

Seara am plecat spre Bucureşti lăsându-i pe toţi ai mei sănătoşi. -

Un singur lucru m’a cam supărat: Tata nu vrea s-o lase pe Josefina să se mai ducă la Ismail. Ar lăsa-o însă la un internat fie la Galaţi fie la Bucureşti. Internatele astea sunt scumpe însă. Eu le-am spus că de la mine nu se pot aştepta la mai mult de 1000 lei pe lună şi asta cu mult sacrificiu. Tata ar pune şi el 1500 lei. L-am trimis pe Gheorghiţă la Galaţi şi eu mă interesez pe aici prin Bucureşti. Nu ştiu cum o să iasă. Fata plânge mereu. - Până la sfârşitul săptămânii cred că am să rezolv şi chestiunea asta. M’a pus însă pe drumuri şi nu-mi convine deloc. -

Acum Nucicule să te mai pun la curent şi cu ce te priveşte în special. Leafa ta n’am luat-o încă. Mâine luni se duce Virgil la Bancă. -

Leafa maică-tii a luat-o azi şi a trimis-o, mai puţin 1000 lei pe care mi i-a dat mie. -

Deasemenea spunei Dnei Munte că scrisoarea către Vintilă s’a dat recomandat aşa cum a zis dânsa.

Încolo sănătate. Complimente de la Virgil şi sărutări de mâini.

Eu te sărut odorul meu şi aştept Duminica să te văd pentru a doua oară mai reconfortată, mai grasă. - Cu drag odorul meu, te sărută

Nicu"

Bucureşti 18 August 1960

"Dragă Titiţa

Azi joi după amiazi îţi scriu această scrisoare care este ultima, căci mă gîndesc că dacă ţi-aş mai scrie încă una, nu ar mai ajunge la timp, adică înainte de plecarea ta din Galu.

Pe aici linişte şi pace, adică nimic excepţional de semnalat. După cum ţi-am scris şi rîndul trecut tati ne-a părăsit (pe mine şi pe Miţi) înainte de vreme. Nu ştiu cum a ajuns acasă şi cum îi mai este cu piciorul. L-am rugat insistent să rămînă şi să-şi termine tratamentul dar fără rezultat după cum s-a văzut.

Duminica trecută am fost seara la cinema “Elena Pavel” în grădină. Mi-a fost cam frig dar filmul a fost frumos. Este vorba de “Omul care aduce ploaia” cu Katerine Hepburn. Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte de această mare actriţă de cinema.

Luni după amiazi a sosit scrisoarea voastră de cum aţi ajuns şi prin ce peripeţii aţi trecut. După 7 Km. cu căruţa pe şosea cred că aţi ajuns frînţi de oboseală. Costel enunţa că a mai avut unele greutăţi neprevăzute şi pe la Adjud. Are să vină vremea să mi le spună cu lux de amănunte.

Eu dorm după amiazi şi către seară ies la plimbare pe stradă, cu care ocazie mai cumpăr cîte ceva: cîte un pepene, iaurt, carne pentru Miţi, etc.

Vremea trece destul de greu şi dacă nu ar fi Miţi cu care stau seară de vorbă ar trece şi mai greu. Acuma e cuminte, nu mai miaune şi doarme liniştit.

Tătuţă, voiam să te anunţ că pe ziua de 26 VII vine din nou la Bucureşti Vico Torriani. Fratele lui Kati despre care ţi-am mai vorbit s-a postat la o coadă de 1000 persoane cca şi a reuşit să cumpere 6 bilete, dintre care două mi le-a dat mie. Sunt cam sărate, 20 lei bucata. Concertele se dau în sala palatului şi biletele noastre sunt pentru premieră. Cred că cu un ochi ai să rîzi şi cu unul ai să plîngi, gîndindu-te la preţ, dar ce să-i faci, tot Bucureştiul vrea să-l vadă.

Cu biroul merge bine, numai că e cald. De la tine de la serviciu n-am primit nici nici-un telefon ceea ce înseamnă deasemenea că e bine.

As fi vrut să mai primesc ştiri de la voi, cum vă alcătuiţi programul zilnic, cum se distrează băieţii, etc, dar dacă nu mai e mult pînă vei veni acasă, ai să-mi povesteşti prin viu grai.

Cu mîncarea o mai încropesc. Compotul lui Ica s-a terminat. Din ardei umpluţi mai am şi mîine vineri. Pe urmă ce o da Dumnezeu.

Eu tătuţă am înţeles că tu vii acasă miercurea viitoare. Pentru că nu ai precizat trenul şi nici nu se ştie cum o să meargă transportul de la Galu la Bicaz, au am să te aştept la gară atît la automotor cît şi la accelerat. Să nu-ţi faci nici o grijă din cauza asta.

Mă grăbesc să închei scrisoarea ca să o duc la poşta centrală, înainte de ora 7.

Transmite, te rog, sănătate tuturor din partea mea, iar pe tine te aştept cu drag.

Titiţu."

Unbeautiful world

Ok, am înţeles, aşa îi cheamă pe ei, "Children of Bodom". Dar "Ungly world tour"?
Cine nu-i cuminte primeşte bilet la concert.

Cuţubun, în piaţă

Am stabilit, da? Aşa e la noi în piaţă, cu căţei în cutii.

The kids will love it

Cînd copilul tău face mofturi la mîncare, explicaţia cea mai plauzibilă e că nu-i oferi destulă varietate.

De exemplu astăzi, în timp ce eu plăteam facturile la Mic.ro, A. a halit cu deosebită încîntare un snack pentru cîini, cu aromă de bacon.

Am luat de la Mega Image un pachet de snackuri "Bingo" ca să ne punem bine cu haita de cîini de cartier pe lîngă care trecem zilnic şi pe care A. insistă să-i mîngîie, fără părtinire, de fiecare dată. Am împărţit la fiecare, apoi A. a rămas cu unul în mînă, că nu-l găsisem încă pe căţelul preferat. Tot căutîndu-l pe cuţu, am ajuns în faţa blocului şi-am intrat la Mic.ro să plătim facturile. După ce-am terminat, la uşa blocului, A. mi-a spus:

- Am mîcat cea bun.

Tomai mă amuzam în sinea mea cum inventează copiii te miri ce cînd mă uit şi o văd cu mîinile goale.

- Unde-i bunul pentru căţei?

- L-am mîcat.

- Cum l-ai mîncat? L-ai băgat în gură?

- Da.

- Sigur nu l-ai aruncat pe jos?

- Nu, l-am mîcat pe tot. A fot foate bun.

Nevenindu-mi, totuşi, să cred, i-am mirosit gura şi m-am convins. Era un miros familiar, doar că mă obişnuisem să-i asociez o atingere blănoasă. Deci clar, l-a balotat. Şi i-a plăcut. Ar mai fi băgat unul fără ezitare. Eu ce să fac? În hohote de rîs, am citit eticheta. Cică impropriu pentru consum uman. Aia bănuiam. M-am uitat la ingrediente. E nasol că are zahăr, şi asta cu zahărul la copii nu-i prea bună. Are conservanţi şi antioxidanţi, cam naşpa. Carne şi proteine din carne - din care minumum 4% vită, restul e nespecificat şi nici nu vreau să ştiu. Dar mai conţine şi cereale, minerale şi calciu, vitamine şi minimum 0.01% acizi graşi Omega-3. Not bad at all.

Asta nu înseamnă că toate produsele pentru animale au succes la copii. Aceleiaşi A. şamponul Puccăi nu i-a plăcut (cînd a luat o gură, din sticla de apă minerală în care-l diluasem - şi care era în punga de gunoi) şi, recunosc, nici mie, cînd am luat rapid o duşcă, să văd de ce se strîmbă în halul ăsta copilul. Subliniez aici avantajul de a folosi produse “bio” - la analiza făcută la camera de gardă a spitalului de copii s-a dovedit că şamponul nu conţinea substanţe nocive. A, şi pot să confirm că faza aia din desene animate cu tuşit clăbuci nu e inventată.

Don’t try this at home.

Cine inventează bancurile

Venim acasă (eu şi A.) şi constatăm că ne-au tăiat curentul. Vrea "Tom Jerry" la televizor, îi explic că nu se poate, nu avem curent. Vrea la calculator. Nu se poate, n-avem curent. Eu trebăluiesc prin bucătărie, ea îl dă pe bebe în leagăn. După un timp, se plictiseşte.
- Mama, fă culent! Dechide geamu'!

Licenţe poetice

"Cuţu cuţu, na Ghibei

Măgăligă dacă bei

Dacă nu, o pun în coş

Şi dau mîne la cocoş ş-o alunc!"

"În cusuta din pădule

Abeau casă doi pitici

Bine pupăsa si pune:

Beau să fac culat!"

Despre eclipsă

Auăleu, eclipsa! Repede, repede, prin ce naiba pot să mă uit? Încerc prin două perechi de ochelari de soare. Zbang! Nu-i destul. Umblu două minute prin casă ca orbetele, văd în ceaţă. Parcă în 2000 era o şmecherie cu ceva obiect uzual, la îndemîna oricui. Floppy! Uraaa. Caut un floppy. Nicio şansă. Gata, ştiu! Mă urc pe scaun, dau jos de pe raftul de sus din cămară cutia pe care scrie “Căcăstufuri” şi pe care n-am mai deschis-o cam din 2000. Găsesc un floppy. Mă uit la eclipsă. Wow, mişto!
Doar că mai găsesc, în aceeaşi cutie, alte 25 de floppy-uri. Mă apuc să mă uit ce-i pe ele, ca să pun tot ce mai merită pe un cd, să le arunc dreacu. PC-ul meu e şocat. Îmi spune, pe limba lui, ceva gen: “Opaaa, stai aşa. Se cere un trabuc şi un coniac.” Îşi pune ochelarii cu lentile groase, se screme să-şi amintească limba în care se vorbeşte prin fanta aia mai îngustă, plină de praf.
După vreo trei ore (chiar mi-am făcut un scop din acţiunea floppy) găsesc, pe una dintre dischete, un text vechi de tot, pe care l-am tot căutat de ani de zile. Îl copiez pe hard (am constatat că aşa merge mai repede decît dacă vreau să-l deschid direct de pe floppy) şi dau să-l deschid. Hait! “Enter password to open file”. Încerc vreo 200 de parole - nimic. Ce naiba aveam în cap în 2000? Mai încerc vreo 200. Acum chiar mă obsedează documentul ăsta. Nu-mi vine să fac nimic altceva. O să visez parole toată noaptea - dacă reuşesc să adorm. Mîine dimineaţă o să le încerc pe toate, probabil fără succes.
Despre ce era vorba? A, da, despre eclipsă. Futu-i mama ei de eclipsă!
Ştie cineva cum se sparge o parolă de Microsoft Word?