miercuri, 10 decembrie 2014

SFIDÎND MOARTEA

Dialog apărut în Formula As - anul 1, nr. 6 (1), octombrie 1991
Semnează Bogdan Ștefănescu și Cătălin C. Harnagea




SFIDÎND MOARTEA

dialog cu TAINA DUȚESCU-COLIBAN, lector universitar la Facultatea de limba și literatura engleză din București, prima alpinistă din România care a urcat în Himalaya.

Taina Duțescu-Coliban s-a născut în 1943 la Cernăuți, refugiindu-se în cursul aceluiași an, cu părinții, la București.
A urmat Facultatea de limbi germanice, secția engleză-română și Facultatea de matematică, cursuri fără frecvență.
Din 1966 predă la Facultatea de engleză din București, catedra de limba și literatura engleză.
Lucrări publicate: Curs de categorii gramaticale ale limbii engleze, apărut în 1983, articole în „Revue Roumain de linguistique“, „Cahiers de linguistique“ și în Analele universității București.
Activitate ziaristică: eseuri politice (după decembrie 1989) în săptămînalul Phoenix și cotidienele România Liberă și Alianța Civică.
Este căsătorită cu Emil Coliban, economist, alpinist cu performanțe deosebite (premiere în Bucegi, Piatra Craiului, Cheile Bicazului, prima ascensiune a Directei Americane din Dru – Alpi și a peretelui nordic din Piz Badille) și are trei copii: Alexandra, Călina și Victor.
Performanțe în alpinism:
1963 – prima ascensiune, iarna, pe Valea Gălbinele și Hornul Coamei, în Bucegi.
1965 – Fisura Albastră, traseul direct, cap de coardă (prima escaladă a traseului avînd cap de coardă o femeie), dificultate maximă.
1968 – Fisura Artei din Cheile Bicazului, cap de coardă, dificultate maximă.
1970 – Traseul Speranței din Bucegi, premieră de iarnă, cap de coardă: Emil Coliban, dificultate maximă.
1971 – Escaladarea pe vîrfurile Lucania și Steele din Alaska.
1973 – Tentativă pe vîrful Ușba de Nord din Caucaz.
1976 – Accident în Retezat la Campionatul Național de Alpinism. Degerături de gradul III la ambele picioare. Urmează trei luni de spitalizare împreună cu Sanda Isăilă.
1977 – Tot cu Sanda Isăilă escaladează Fisura Albastră din Bucegi și Santinela de la Gîtul Iadului din Cheile Bicazului (premieră în echipă feminină).
1980 – Ascensiunea pilierului vestic din Piz-Palu în Alpii Bernezi și a crestei Kuffner (Arete de la Tour Ronde) din masivul Mont Blanc (cu Sanda Isăilă). Escaladarea pintenului Walker din Grandes Jorasses și a pilierului central Freney (cu Emil Coliban).
1983 – În Bulgaria, traseu de maximă dificultate Vejolite.
1984 – Vîrful Mont Blanc, escaladă solo pe traseul primilor ascensioniști; trasee de maximă dificultate în faleza de la Presles (împreună cu unul dintre cei mai buni alpiniști francezi, Patrick Cordier).
1985 – Expediție în Himalaya. Tentativă de premieră în peretele sudic al lui Gurja Himal și pe Dhaulagiri I (8125m) pînă la aproximativ 7000m.
1990 – Ascensiune pe Han-Tengri (6995m), unul din cele mai nordice vîrfuri înalte ale lanțului Tian-Șan.

UN TEST AL MORTALITĂȚII
— Vă considerați o femeie obișnuită, normală, în condițiile în care aveți trei copii, un serviciu bun și practicați alpinismul? Sau așa ceva ar putea face oricine?
— Să spun că sînt normală, mi-aș face un compliment. Totuși, eu sper că sînt. Într-adevăr nu este normal ca cineva care are o asemenea încărcătură de viață să mai facă și alpinism. Adevărul este, însă, că eu fac foarte puțin alpinism...
— Nu s-ar spune...
— Vreau să subliniez că exisă oameni care consumă mult timp pentru treaba asta. Eu nu fac așa. Sînt o amatoare. Nu mă antrenez în mod special. Hai, poate exagerez, mă antrenez cînd am un obiectiv special dar, uite, anul trecut pe Han-Tengri, în Tian-Șan, nu m-am dus antrenată. Am mers pe alte resorturi, nu pe cele sportive. Sînt și mari performeri, la ora actuală, care nu se antrenează. Și totuși fac lucruri extraordinare. De exemplu, elvețianul Loretan a escaladat Everestul într-un timp fantastic: 40 de ore și jumătate urcarea și 4 ore jumătate coborîrea.
— Cum se explică acestea? Cum de sportivi care se antrenează din greu nu îndrăznesc acțiuni pe care alții le fac fără vreun antrenament prealabil?
— În momentul cînd privești alpinismul pur și simplu ca un sport l-ai omorît. Îți mănînci singur terenul de sub picioare. Alpiniștii nu sînt nebuni, ei sînt excrescențele prin care specia își testează mortalitatea. Cum spunea foarte frumos un mare alpinist polonez, Vojtek Kurtyca, „alpinismul, ca activitate, exprimă o poziție clasică dintre instinctul de conservare și nevoia de testare a mortalității.“
— Limita viabilității.
— Exact.

OAMENII NU TREBUIE ATRAȘI SPRE ALPINISM
— Ce v-au spus părinții despre escapadele montane?
— Niciodată nu le-a convenit și întotdeauna au existat niște tensiuni pe care, însă, au reușit să le depășească. Nu m-au împovărat cu grija lor sau cu reproșuri.
— Dar colegii de facultate?
— Sînt drăguți. Par să mă admire.
— Soțul probabil că vă aprobă?
— Ar fi culmea să nu mă aprobe. De fapt el e alpinistul. Eu sînt o doamnă care se plimbă din cînd în cînd prin trasee.
— Aveți vreo senzație de culpabilitate față de copiii dumneavoastră că vi s-ar putea întîmpla ceva grav într-una din expediții?
— Eu nu mă gîndesc la copii cînd merg pe munte. Trebuie să am grijă să nu pățesc ceva și îmi sînt suficientă. Ba, chiar, pot să spun că gonesc gîndul ăsta cînd sînt într-o tură foarte grea.
— Copiilor dumneavoastră, le-ați da voie să plece pe munte?
— Copiii sînt făcuți să nu le dai voie să facă chiar orice. Niciodată nu i-aș îndemna să meargă pe munte. Deci, mersul este o alegere personală. Consider că oamenii nu trebuie atrași să facă alpinism. La alpinism nu trebuie să ți se ușureze accesul.

ALPINISMUL ESTE O PRIMEJDIE PENTRU VIAȚĂ
— Simțiți ceva deosebit pe munte?
— Nu, nu este ceva deosebit. Mi se întîmplă să fac ascensiuni dificile și să nu simt nimic. Altă dată, mă duc în parcul Herăstrău, văd un copac cu frunze galbene, lucește apa și este fantastic. Nu știu cum se întîmplă, dar, cîteodată, mi se face dor de miros de frig, de efort, de zăpadă, de lumea de munte. Și lumea de acolo înseamnă toate astea la un loc.
— Care este diferența între lumea despre care vorbiți și oraș? Este mai elementară, mai esențializată, mai liberă, mai curată?
— Este extraordinar de concretă.
— Oferă o contrapondere față de lingvistică, care este foarte teoretică? (Rîde)
— În orice caz după o astfel de escapadă toate lucrurile acestei lumi se așează frumos, într-o ordine pe care o poți stăpîni. Cînd lucrez la ceva, cînd învăț, lingvistica de exemplu, nu accept să merg pe munte. Muntele nu mai are loc. Iar, atunci, cînd urc ceva dificil mă absoarbe într-atît încît nu mai pot face lingvistică.
— Se consideră că alpinismul nu este un sport fiindcă nu presupune o întrecere între două sau mai multe ființe umane ci o întrecere cu natura însăși...
— Într-adevăr nu este în nici un caz un sport. Performanța în alpinism este mai deschisă decît, să zicem, la săritura în înălțime, care se face pe o singură dimensiune. În alpinism performanța este deschisă pe mai multe coordonate. Tot Kurtica afirma că, cel puțin în epoca actuală, s-a ajuns să se facă ceea ce acum 10 ani era o glumă la un pahar de bere. Să urci noaptea, singur, „gol“ și nedormit pe deasupra. Ei, acum, așa se urcă: noaptea, „gol“, singur și nedormit. Noaptea fiindcă toți au înțeles că ziua e prea cald. Nedormit, căci s-a constatat că nu este bine să dormi în timpul ascensiunii fiindcă somnul îți modifică ritmul biologic, lăsînd organismul fără apărare. Cei care au făcut Everestul în trei zile nu au dormit. S-au odihnit, au mîncat dar atît. Iar dacă vrei să faci ascensiuni solitare mergi „gol“, adică îți iei minimum necesar de echipament. Cînd ajungi să urci un vîrf de 8000 de metri fără rezerve de hrană, fără un adăpost, fără oxigen, fără îmbrăcăminte groasă înseamnă că ești extraordinar de stăpîn pe tine. Asta este o performanță nu numai sportivă ci umană la modul general.
— Alpinismul e periculos?
— Este, cum spunea un prieten de-al meu, cioban din Zamora, „cu primejdie pentru viață“.

PREMONIȚII
— V-a fost vreodată frică?
— Bineînțeles. Tot timpul mi-e frică. Dar, nu intru în panică.
— Vi s-a întîmplat să vă gîndiți într-un moment critic, ce căutați acolo?
— Nu.
— Ce diferență este între concentrarea înaintea unei ore de curs și cea de dinaintea unei escalade?
— Cred că merge pe același mecanism. Doar condițiile le colorează altfel.
— Într-un film, de altfel foarte controversat, despre alpinism, „Moartea unui ghid“, exista un motto care spunea: „Cei din vale nu au dreptul să ne judece“. Sînteți de acord?
— Filmul „Moartea unui ghid“ este o mare porcărie, fiindcă el se referă tendențios la o situație reală. Și poate nu ar fi așa de grav faptul că prezintă o imagine deformată a alpinismului. Prezintă un caz patologic, așa cum nici unul dintre noi nu a auzit să fi existat, ca pe o realitate tipic alpină.
     În privința motto-ului pot să-l citez în acest sens și pe Reinhold Messner, unul dintre cei mai mari alpiniști ai lumii, care întrebat despre moartea fratelui său pe Nanga-Parbat (Himalaya-Karakorum), sublinia că: „Nu dau socoteală nimănui fiindcă doar eu am fost acolo și numai eu știu de ce și cum am acționat. “
     Pe de altă parte mi se pare periculoasă o elitizare a alpinismului. Un „om din vale“ care urcă la Vîrful cu Dor și vede într-o seară, creasta plină de zăpadă și cerul încărcat de stele are o bucurie poate la fel de mare ca un cuceritor al Everestului.
— Alpinistul este, în general, un om singur. Trăind mult în natură lovindu-se de greutăți pe care un om obișnuit nu le are, cîteodată este în măsură de a recepta acele percepții senzoriale, cum sînt numite de parapsihologie. Ați trecut prin astfel de momente?
— Nu știu ce să spun. Probabil că se poate interpreta ca premoniție ceea ce am simțit în ajunul unui accident mortal, cînd s-au prăpădit doi prieteni de-ai mei. Eram la munte, m-am trezit dimineața ca și cum aș fi avut un vis urît, cu o senzație de rău, de malefic în camera unde dormeam. Acolo unde erau și ei. Am plecat toți în tură, eu gîndindu-mă că mi se va întîmpla ceva. Nu am făcut nici un gest să mă sustrag pentru că ar fi fost caraghios. Am urcat un traseu, cu o coborîre foarte expusă, pe brînele dinspre Valea Cerbului, unde alterna gheața cu iarba uscată și pămînt alunecos. Preocupată de problema fiecărui pas am uitat de „premoniția“ din zori. Cînd am ajuns jos am aflat că cei doi muriseră.
     S-au întîmplat lucruri ciudate și cînd am fost în Himalaya.
     Nu e locul să vorbesc acum despre prietenul pe care l-am pierdut în expediția din 1985, doctorul Cezar Vărgulescu, deși, pentru mulți, moartea lui a fost un mister. Nu și pentru noi, Emil și cu mine, care eram cu el în echipă. Subiectul este prea dureros încă și prea important ca să-l expediez ca răspuns la o întrebare între altele. Pot spune că a fost, acolo, ȘI ACOLO, o luptă între BINE ȘI RĂU, iar el era campion al binelui. Dacă au intervenit în această luptă forțe oculte, e greu de spus. În orice caz, după moartea lui Cezar, în peretele sudic al lui Gurja Himal, Emil și cu mine și cu alt coechipier rămas, Cornel Coman, am făcut o tentativă pe Dhaulagiri. La coborîre am scăpat ca prin urechile acului, Cornel și-a amînat plecarea cu o zi, ceea ce l-a făcut să nu treacă la momentul stabilit prin locul unde o uriașă avalanșă de pietre a rupt totul: drum, pădure. Am reușit să coborîm de pe Dhaulagiri, din șeaua nord-estică, pe cascada de gheață a lui Myagdi, care se prăbușea în urma noastră. Am fost ajutați? A fost rezultatul farmecelor pe care le-a făcut o femeie într-un cătun, la urcare? Greu de spus.
— Credeți în lucrurile astea?
— Nu cred nimic. Constat. Constat și mă mișc fără sfială printre ele pentru că altă soluție, oricum, nu am.

FAC PARTE DIN GRUPA A PATRA A LUI CONFUCIUS
— Ce ascensiuni v-ați dori să faceți pe viitor?
— Multă vreme am visat să urc pe Han-Tengri, un vîrf de aproape 7000 de metri, la granița dintre China, Rusia și Mongolia. Anul trecut l-am urcat. Pe viitor, nu știu. Aș vrea să fac mai multă cățărare. Și să mai ajung o dată în munți înalți. Este, însă, o perspectivă care se îndepărtează rapid pentru că expedițiile în Pakistan sînt din ce în ce mai greu de realizat. Acum, de exemplu, mă atrage K2, al doilea vîrf, ca înălțime, după Everest, fiindcă am auzit că s-au scos corzile fixe din partea de jos. Ar fi posibilă o escaladare în condiții de sportivitate normală. Dar ... poate după ce ies la pensie!
— După o experiență montană aveți senzația unei mai mari înțelepciuni, unei mai mari detașări?
— Nu știu. Poate. Eu cred că fac parte din grupa a patra a lui Confucius: din cei care se nasc proști și se străduiesc să se facă deștepți.

luni, 8 decembrie 2014

Nicoleta



Pe Nicoleta am întîlnit-o în 1991, într-un 6 Decembrie friguros, cu zăpadă veche, întărită. Hălăduia pe Vasile Conta, unde avea tata biroul pe atunci. Întîlnirea propriu-zisă nu mi-o amintesc exact, dar mi-o pot imagina cu ușurință: ea, în mijlocul străzii, cu aerul acela derutat, adulmecînd cine știe ce urmă, așteptînd nu se știe ce, nehotărîtă încotro s-o apuce. Probabil am mîngîiat-o – nimic neobișnuit, mai ales că murise Pemba de cîteva luni bune și eram, pentru prima oară de cînd mă știam, dogless. Parcă o văd și acum, la colțul Sălii Dalles: o maidaneză de talie mare, gri-vărgat, cu urechi mari și ochi migdalați. Ar fi putut fi oriunde și aș fi marcat la fel întîlnirea, cu o mîngîiere sau un cuvînt de alint. 
 
Dar cu Nicoleta a fost mai mult de atît. Pentru că, după ce introducerile au fost făcute, ea a hotărît că trebuie să mă urmeze. Fără emfază – nu era genul de cîine care sare cu labele pe tine sau te apucă de pantaloni , pur și simplu devenise a mea și, astfel, n-avea nimic mai bun de făcut decît să vină după mine. Că a traversat, în urma mea, bulevardul Magheru, de la Societe Generale spre Cîmpineanu, n-a fost nimic, deși am încercat, îngrijorată pentru soarta ei, să o trimit ”acasă”, înapoi pe Vasile Conta. Că m-a urmat cuminte, pe Edgar Quinet și apoi pe Calea Victoriei, iarăși nu mi s-a părut mare lucru; îmi tot spuneam că e, încă, teritoriul ei. Nici măcar nu stătea lipită de mine: mă urma lejer, mai mirosea ceva, mai rămînea în urmă. La un moment dat, chiar am răsuflat ușurată că am scăpat de ea, și mi-am văzut de treabă, la etajul trei al magazinului Victoria.

Mi-am dat seama că Nicoleta are planuri mari cînd, apucînd-o pe scări în jos, m-am întîlnit cu ea, între etajele doi și trei ale magazinului universal. Urca preocupată, căutîndu-mă din priviri. Cînd m-a văzut, a făcut stînga împrejur, dînd veselă din coadă. Deja devenisem cumva flatată de atenția ei. Cînd am coborît împreună scările, continuînd în jos pe Calea Victoriei, știam că o s-o duc acasă. 

Aceeași naturalețe la intrarea în bloc, la intrarea în lift, la intrarea în casă. Nici o secundă nu s-a lăsat așteptată, în nici un fel nu a trebuit să insist. Era a mea, mergeam acasă. A venit după mine în camera pe care încă o împărțeam cu frații mei și s-a așezat, ca și cum acolo ar fi fost locul ei de cînd lumea. Cu mama n-a trebuit să parlamentez prea mult, au convins-o și pe ea parcursul curajos al Nicoletei, prin oraș și hotărîrea cu care mă alesese de stăpînă. Singura problemă a fost că, atunci cînd au venit frații mei acasă, s-a repezit la Victor, pe care l-a simțit, cumva, că invadează spațiul nostru” – al meu și al ei, cum ar veni. Sub privirea critică a mamei, am făcut prezentările și ne-am înțeles că, în camera aceea, mai sînt alți doi locatari. Atunci și-a primit și numele: Nicoleta, pentru că era Sfîntul Nicolae.
I-am găsit Nicoletei o zgardă, am plimbat-o seara, am plimbat-o și a doua zi dimineața înainte să plec la școală. 

Cînd mă întorceam de la școală, mă întîlnesc cu Nicoleta la vreo cincizeci de metri de casă, imediat după trecerea prin gangul din Centrul Civic. În afară de ciudățenia faptului că o vedeam pe stradă, Nicoleta însăși părea de nerecunoscut. Spășită, timidă, fără zgardă, abia de a venit la chemarea mea. Se bucura că mă vede, asta era limpede. Dar, parcă, nimic mai mult. Deși eram destul de aproape de casă, parcă a trebuit să insist ca să mă urmeze. O tot întrebam, întrebîndu-mă, de fapt, retoric: Nicoleta, unde ți-e zgarda? Ce cauți pe stradă, Nicoleta? Ce tîmpenie ai făcut?” Mă tot gîndeam la scurta izbucnire teritorială pe care o avusese cu Victor, în seara precedentă, și mi se părea că acolo trebuie să fie răspunsul. Mama n-ar fi tolerat niciodată, în casă, un cîine agresiv. 


Eram hotărîtă, totuși, să-i mai dau o șansă. Am mîngîiat-o, i-am vorbit, am adus-o cumva după mine pînă la ușa blocului. Acolo, însă, s-a blocat. Ușa prin care, cu o zi înainte, mă urmase în pas vioi părea acum o barieră de netrecut. A trebuit s-o împing de la spate, în timp ce un vecin suspicios îmi ținea ușa deschisă. Cele șase scări din holul blocului au fost și mai greu de străbătut. Cum să tragi în sus, pe scări, un cîine fără zgardă care pare a se împotrivi din toate puterile? La un moment dat, cînd ajunsesem la jumătatea scărilor, s-a deschis ușa de la bloc: Nicoleta a țîșnit afară ca din pușcă. 

Am perseverat, totuși, încurajată de privirea spășită și plină de recunoștință a Nicoletei. Am împins-o, din nou, de la spate. Am mîngîiat-o întruna. I-am vorbit, din nou. Am încercat să-i explic că, indiferent ce făcuse, o să găsim o variantă să fim din nou împreună. Ca s-o bag în lift, am luat-o în brațe. N-a fost ușor deloc. 

Am ajuns, în sfîrșit, în fața ușii apartamentului. Ultima barieră. Deși nu regăseam, în Nicoleta, nimic din exuberanța zilei precedente, n-a mai fost chiar atît de greu să deschid această ultimă ușă și să-i fac vînt înăuntru. Părea resemnată, și ea, cu ideea unui nou început. Am închis ușa în urma noastră și am răsuflat ușurată. O să-i dau ceva să mănînce. O să-i fac un loc al ei, în hol. O să facem, din nou, prezentările, o să stabilim ierarhia. O s-o plimbăm cu rîndul, ca să ne respecte pe toți. 

În casă era liniște. Parcă prea liniște. M-am îndreptat spre camera mea, cumva simțind, dinainte s-o văd, că ușa era închisă. Nicoleta nu m-a urmat, a rămas pironită în hol, lipită de ușa de la intrare. Mi-am dat seama, fără nici un dubiu de data asta, că se întîmplase ceva. Ceva care explica totul: că Nicoleta fusese gonită, ba încă i se scosese și zgarda de la gît, ca să fie clar că nu era dorită înapoi. Că totul fusese precipitat și atît de categoric, încît Nicoleta își pierduse încrederea în oameni. Chiar și în mine. Deja mi-era teamă să aflu ce se întîmplase. Nu mă mai gîndeam la Nicoleta. Mă gîndeam la Victor și la Lilu, sperînd că nu le-a făcut Nicoleta nimic. Și mă îndreptam spre ușa, închisă, de la camera mea, știind că în spatele ei aveam să găsesc un soi de răspuns. 
Am deschis ușa și am avut răspunsul. 

Primele secunde au fost halucinante: priveam, știind că am în fața ochilor EXPLICAȚIA, și totuși nu-mi venea să cred: din camera mea, din spatele ușii închise, țîșnise, vioaie, bucuroasă, dezinvoltă, recunoscătoare, Nicoleta! De-abia cînd le-am văzut împreună, amușinîndu-se și măsurîndu-se din priviri, cu coame zburlite, pe cele două Nicolete, am înțeles. Și, evident, am izbucnit într-un rîs isteric.
Cînd m-am potolit, am eliberat-o pe cea de-a doua, care a părut peste măsură de ușurată.

Mai tîrziu, am aflat că și mama încercase s-o recupereze” pe sărmana Nicoleta, dar renunțase la intrarea în bloc. Nu era nici un vecin binevoitor în zonă și Nicoleta” chiar n-avea nici un chef să vină.

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Mai mult decît cadouri


Îmi tot spun, de vreo doi ani încoace, că trebuie să fac lista asta: o listă cu prietenii mei care au afaceri mai mari sau mai mici, și pe care vreau să-i aduc în atenția celorlalți prieteni ai mei, care nu-i cunosc. Sînt oameni în care am încredere, oameni pe care îi admir, produse pe care le-am încercat și pe care vi le recomand din tot sufletul.
M-aș bucura enorm să știu că v-am scos din impas cînd căutați un cadou, că v-am spus ceva ce nu știați, sau că v-ați notat, undeva, pentru altă dată, aceste minunate variante. Cumpărînd de pe oricare din acest pagini sprijiniți și încurajați niște oameni tineri care au construit, în România, ceva pe măsura dorințelor și pretențiilor lor. Adresîndu-vă lor, susțineți tinerețea, inițiativa, originalitatea, frumusețea, grija pentru ceilalți și pentru mediul înconjurător, dorința de a crește frumos copiii și de a oferi nu atît obiecte, cît valori.

Iată-i, deci, pe harnicii, talentații, frumoșii mei prieteni:

Multe minunății pentru mame și copii găsiți la Kiddy Shop. Babywearing, scutecit textil, cosmetice și detergenți eco, dar și jucării minunate. În lumina reflectorului intră, acum, două produse de care sînt îndrăgostită lulea. Funpod și bicicleta Wishbone.


Știți cu cîtă plăcere și lejeritate ne-am purtat noi bebelușii. Vă spun un secret: SSC-ul (= soft structured carrier - marsupiu ergonomic) meu preferat e made in Romania. La Poartă-mă găsiți toate sistemele de purtare pe care și le-ar putea dori un părinte, pentru copii de la nou-născuți pînă spre 5-6 ani. Și multă culoare, și multă bucurie. Sînt nespus de mîndră că o cunosc pe cea care a inventat Poartă-mă.



Daria, de la D's Custom Jewelry, face niște zorzoane minunate. Puteți arunca o privire la modelele gata făcute (toate sînt unicat) sau puteți să îi comandați un model special. 


Dacă deschizi ușa virtuală a magazinului Hiphip, dai peste un întreg univers. O mulțime de sisteme de purtare pentru bebeluși, de toate felurile, de la branduri de top, scutece textile și accesorii, haine deștepte pentru copii și multe, multe accesorii care vă fac viața de mamă (sau de bebeluș) mai ușoară și mai frumoasă. Dacă vreți să faceți un cadou frumos unui copil sau unei mame, apelați cu încredere la Hiphip. Vă recomand, în mod special, hăinuțele și accesoriile din lînă merinos Many Months.


Mana - Magazin Natural - pare făcut să împace wishlistul pestriț al unei mame care se preocupă de sănătatea familiei, de fericirea copiilor și de mediul înconjurător. Găsiți aici de la sisteme de purtare, la pastă de dinți pentru copii, de la parfumuri naturale la ingrediente care n-ar trebui să lipsească din cămara nici unei gospodine, de la jucării grozave la tratamente naturiste. Pentru copiii de 2-5 ani, un cadou greu de egalat e trotineta MiniMicro, ca să vă dau doar o idee.


La Lilutesa găsiți cele mai frumoase și mai vesele haine pentru copii. Colorate, ușchite, comode - copiii o să le adore, iar adulții o să le admire. Făcute de o mămică nemaipomenită, ca pentru cei trei copii minunați ai ei.



Ilincă-mea face Niscaiva terarii de toată frumusețea. Niște lumi mici, în găoacele lor de sticlă (custom made), care cer foarte puțină atenție și dau o mulțime de frumusețe în schimb. Cadoul ideal pentru aceia cărora le-ați lua un cadou, dar habar n-aveți ce. Luați-vă o rezervă de cîteva zile cînd le comandați.


Dacă vreți să-mi luați mie un cadou, cu Metaphora nu puteți da greș. Glumesc, da? Dar cu asta nu glumesc: la Metaphora găsiți cele mai frumoase bijuterii etnice, culese de pe tot cuprinsul globului.



Ah, rochiile de la NOON! Ce desfătare! Eu una mă tot uit la noua colecție și, la fiecare poză, sar în sus de bucurie. Asta! Da, da, clar, absolutamente, asta! Și trec la următoarea: Ah, ba nu, asta! Da, da, da, asta e, gata, trebuie s-o iau acasă, trebuie s-o plimb. Și apoi, trec la următoarea - și tot așa. Creație vestimentară la cel mai înalt nivel. Somebody will be happy!

Soluția salvatoare vine cîteodată în borcănașe închise la culoare, cu etichete minimaliste: la Rodia găsiți niște creme despre care, la început, veți spune că sînt miraculoase. Apoi vă veți aminti că nu credeți în minuni, și veți rămîne la concluzia că, în simplitatea lor, sînt foarte, foarte eficiente. În următoarea fază, pe termen lung, nu se mai acordă calificative, nu se mai folosesc epitete, ci pur și simplu se ia borcănașul corespunzător și se folosește crema. Cu un zîmbet atotștiutor pe buze.

Harbuz e mai mult decît un magazin pentru mame frumoase și deștepte și pentru copii liberi și fericiți. E un loc de întîlnire al oamenilor frumoși, un stil de viață. Cumpărați ceva frumos de la harbuz și o să fie ca și cum v-ați fi făcut un prieten pe viață. 

Pentru viitorii părinți, nu cred că există un cadou mai frumos și mai util decît un Curs Lamaze ținut la Naște cum simți. Irina Popescu sau Raluca Bradea vă vor iniția, pe parcursul cîtorva ședințe, în tainele nașterii și vă vor povesti despre primele ore și zile pe care le veți petrece cu bebelușul vostru.
 
Prietena mea Otilia Mantelers, o femeie extraordinară, mamă a trei copii, ține niște cursuri nemaipomenite, pentru părinți. Cred că nu exagerez dacă spun că întîlnirea cu Otilia vă va împărți viața de părinte în două ere clare: înainte și după. Vă recomand aceste cursuri cu cea mai mare căldură, pot fi un cadou grozav. Intrați aici pentru programul cursurilor.

Nici nu știu ce cuvinte aș putea folosi ca să vă povestesc despre Alexandra și Bogdan de la Fotografii de familie. Cred că e un punct în care lucrurile se bifurcă: de-o parte rămîn cuvintele, de alta imaginile. Ei sînt specialiștii în imagini. Nu mi s-a întîmplat să intru pe pagina lor și să nu rîd sau să nu-mi scape o lacrimă.



Și, că tot a venit iarna, cînd vine vorba de: ski, munte, alergare, frig, zăpadă, echipament tehnic, drumeție, alpinism etc - nu uitați de Salomon și Ascent. Și mai dați o raită, din cînd în cînd, și pe Mountain Outlet. Dacă se potrivește măsura, v-ați scos!

Last but not least:

Că tot urmează, mai devreme sau mai tîrziu, curățenia de iarnă: adunați din jucăriile pe care copiii voștri nu le mai folosesc (să nu fie stricate, atîta tot), din hainele pe care copiii voștri nu le mai poartă, mai puneți și cîteva bombonele sau alte fleacuri foșnitoare și băgați-le în cîte o cutie de pantofi, mai mică sau mai mare, pe care să o împachetați frumos, în hîrtie de ambalat cadouri, sortîndu-le după vîrsta pentru care sînt potrivite. Apoi intrați pe site-ul Shoebox și vedeți unde este cel mai apropiat centru de colectare. Nu închideți cutiile, de asta se vor ocupa cei de la centru - doar notați undeva vîrsta pentru care sînt obiectele și hainele. E un proiect superb, și sper că veți participa și voi.

Și tot pentru că e iarnă, și frig, și vînt - dar nu numai de asta - nu uitați de căței. Cred că oriunde v-ați afla, în țărișoara asta, aveți prin apropiere un cățel pe care îl puteți ajuta cumva, dar, dacă ați vrea să o faceți și nu știți cum, vă sugerez Asociația Happy Tails Brașov. Cele două fete frumoase care se ocupă de această asociație fac adevărate minuni pentru căței. Nu vă speriați că site-ul este în limba germană - Germania e, cel mai adesea, destinația finală pentru fericiții căței care ajung pe mîinile lor. Găsiți pe site toate datele necesare și le găsiți și pe Facebook.

to be continued ...



Toate fotografiile au fost preluate de pe siteurile aferente. Drepturile, pentru acestea, aparțin proprietarilor respectivelor site-uri sau autorilor lor, după cum se menționează.

miercuri, 2 iulie 2014

English, Mathematics, Alpinism


Reproduc mai jos un interviu-articol cu și despre Taina, apărut în numărul din martie 1982 al revistei Romania Today, în limba engleză.
Nota bene: Rucsacul pe care îl probez în ultima fotografie este "The rucsac", cel despre care vorbeam aici.


English, Mathematics, Alpinism

by Margareta Vasiliu


She graduated with honours from the Faculty of Germanic Languages and Literatures of the Bucharest University in 1966 and was immediately appointed assistant professor of English. In 1974, when she returned from the United States where she had a nine month Ford scholarship, she got married. She has two little girls "and another child on the way". She speaks seriously about great satisfactions, and she waves away with a smile the unpleasant events in her life. Only important things are important for Taina Duțescu. For example:
          "To be able to enjoy what you achieve; to achieve what you want; to want a lot of things."
          Linguist Taina Duțescu wanted to study mathematics. She enrolled at the Faculty of Mathematics, took the courses and graduated. I did not ask her if that had not complicated her life. She would probably have answered that it did not matter. Instead, I asked her if she was happy, if that too had made her happy. 
          "Yes, I am, as I was whenever I got where I intended to get. I studied mathematics for two reasons. First, because it helps me with linguistics and second, because I am pretty sure at present culture implies more than the humanities. Many views on reality remain veiled, inaccessible, without mathematics. Mathematics gives one what a peak offers to an alpinist: a wide horizon. The higher the peak the wider the horizon."
      
  "Is the way to the top important?"
          "In alpinism it is. No true alpinist will ever choose the obvious, easiest way to a peak other people have already reached. He will look for the difficult, or the most difficult way. Actually alpinism includes two big actions: getting to mountain tops, in the Himalayas for example, and climbing walls on more and more difficult routes."
          I went with Taina Duțescu into the mountains. On big photographs she pointed out peaks, walls, routes she had covered in the Romanian Carpathians and the Alps. She did not tell me the adventures she had had during climbing ("My God, so many things can happen in the mountains!"), she did not dwell on details, even when we talked of her toughest ascents. As a matter of fact I was accompanying her in her meditation on mountains and alpinism. While she spoke, new ideas dawned on her ("I must tell Emil!"). I realized that for Taina Duțescu and her husband Emil Coliban the mountains are not only geographic landmarks or a sports ground. They are an object of rumination, of contemplation. 
          Emil Coliban had entered the house noiselessly. He listened to our conversation and drew a chair near us. He could not stay out of it. Seven-year-old Alexandra and Călina, or Lilu, as she calls herself at one year and wight months, had got into our "mountaineering mood" and were climbing over arm-chairs and sofas. 
          "To choose an important goal in alpinism and to attain it is tantamount to winning a national or international competition in any other sport," economist and alpinist Emil Coliban put it. 
          I was bound to accept the opinions of the couple about whom outstanding world alpinists had said the precedent summer, after extremely difficult climbings in the Alps: "We are proud to be your friends."
          Mountains, ethics, privations, passion, education, discipline, culture, all these subjects we have touched in our conversation. And they made perfect logic and were directly connected. As far as Taina Duțescu is concerned there is also a direct connection between English, mathematics and the mountains.