Taina şi haosul

Mama avea o lejeritate incredibilă în privinţa ordinei şi curăţeniei. Bănuiala mea e că excesul de curăţenie i se părea de neam prost. Aşa că nu făcea curăţenie niciodată. Şi nici ordine. O vizualizez cu uşurinţă făcînd lucruri din cele mai variate şi mai demne de laudă: jucîndu-se cu copii, făcînd de mîncare în doi timpi şi trei mişcări, pritocind varza pusă la murat, bătînd un cui, săpînd o groapă, aprinzînd un foc, cosind sau îndesînd fîn, montînd un cort, ţinînd un curs, spunînd bancuri, mi-o amintesc perfect căţărîndu-se sau meşterind sub capota Trabantului – dar nu, nu mi-o amintesc neam cu vreo mătură sau cîrpă în mînă.

La noi în casă era haos. Ştiu perfect că majoritatea oamenilor spun asta, la un moment dat, la trecut sau la prezent, despre casele lor. Ascultaţi aici – habar n-au ce spun. LA NOI în casă era haos. Noi cinci în două camere înghesuite, la etajul opt, plus cîinele (Pemba), plus diverse pisici. Şi posesiunile aferente care includeau - pe lîngă obişnuitele haine, jucării, cărţi, rechizite, oale şi alte alea - echipament de schi, camping şi alpinism, scule de tîmplărie şi croitorie, instrumente de pictat şi fotografiat/developat şi diverse alte obiecte cu utilitate dubioasă (îmi vine în minte acum o pompă de apă ruseasă: o chestie galbenă, masivă, care cîntărea vreo 20 de kile şi care stătea ascunsă într-un colţ de cămară, aşteptîndu-şi cuminte trezirea la viaţă întru cine ştie ce scop măreţ).
Pentru că mama nu făcea ordine, lucrurile îşi găseau singure locul, în mişcarea lor browniană prin casă. Adică se întîmpla cumva de nu găseai schiuri prin pat, şi nici oale pe balcon. Dar astea erau cam singurele reguli, de tip utilitar. În rest, indiferenţa mamei abolea tot ce vi se pare a fi regulă practică, tradiţională, de bun simţ – spuneţi-i cum vreţi. Adică vasele se spălau înainte de a fi folosite, nu după. La fel şi hainele. Cînd plecam în vreo tabără sau în cine ştie ce alt fel de deplasare hainele se spălau seara, tîrziu, şi se uscau apoi pe o sîrmă întinsă în diagonală deasupra bucătăriei, cu toate ochiurile de la aragaz mergînd. Dacă n-aveam de toate din cele trebuincioase, în aceeaşi noapte dinaintea taberei tata îmi făcea moonboots, de exemplu, sau pufoaică, sau rucsac. Pentru cel mai mişto rucsac pe care l-am avut în viaţa mea (incluzînd toate nebuniile recente, de la cele mai tari branduri), a sacrificat un lighean. Îmi dau seama cum sună, dar da, tata îmi făcea rucsac de rucsac, rigidizînd centura din talie cu o bucată din ligheanul de rufe.

Ce vreau să spun e că îndeletnicirile casnice nu se înscriau într-o inerţie tradiţională, programatică, de genul “sîmbătă dimineaţa facem curat”, ci urmau unor constatări pragmatice, punctuale, cum ar fi: “copiii nu mai au cu ce să se îmbrace”. Şi, cu excepţia mîncării, care se producea prompt, din nimic, exista întotdeauna un delay. Adică nu se spălau rufe, pur şi simplu. Se puneau întîi la muiat. Cîteva zile.

O cam bombăneam eu, în gînd sau cu voce tare, pe mama pentru dezordinea ei, şi nu o dată am visat-o că s-a întors şi, de la înălţimea responsabilităţii mele adulte, o certam pentru asta. Cred că am avut o revelaţie cînd tata i-a povestit lui Gelu (care, la rîndul lui, mi-a povestit mie) că Taina ura “obiectele”. Mi s-a părut atunci că “obiecte” înseamnă lucruri fără utilitate: bibelouri, statuete, boluri, vaze, covoraşe, sau diverse alte lucruşoare pe care le înnobilăm cu o mai mică sau mai mare valoare sentimentală. Dar, de fapt, “obiecte” însemna TOT. Tot ce nu e vital, oricît de practic ţi-ar fi. Tot ce te desparte de cine eşti cu adevărat, oricît de mult te-ar ajuta. De asta era la noi uşa mereu descuiată, chiar şi cînd eram toţi plecaţi. Presupuşii hoţi n-ar fi avut ce să fure. În schimb, un prieten care voia să doarmă peste noapte la noi ar fi rămas pe dinafară. (Mi-a povestit tata că au venit o dată tîrziu într-o noapte acasă şi au descoperit pe cineva dormind în patul lor. N-au aflat decît dimineaţa cine era, l-au lăsat să doarmă.) Oricum, cred că, în cazul în care chiar am fi avut un obiect de valoare în casă şi vreun hoţ informat şi-ar fi pus în gînd să-l fure, i-ar fi luat mult timp să-l găsească. Ar fi cedat nervos mult înainte.

Deşi toată povestea asta are un aer de ficţiune sud-americană, e cît se poate de reală – şi totuşi nimeni, absolut NIMENI nu cred că şi-o aminteşte pe Taina ca pe o persoană dezordonată. Aş vrea cumva să conştientizez pînă-n măduvă chestia asta.

Peste cîteva zile se fac douăzeci de ani de cînd am auzit ultima oară de mama şi nu ştiu cum să marchez momentul ăsta altfel decît mulţumindu-i pentru haosul din casă. Că, în lista priorităţilor ei, ordinea şi curăţenia veneau mult după toate lucrurile minunate, memorabile, irepetabile, care o făceau să fie Taina, the one and only, e lucrul pentru care o iubesc cel mai tare. Şi nu văd, după douăzeci de ani, lecţie mai importantă decît asta: fă-ţi loc şi timp în viaţă pentru lucrurile esenţiale.