marți, 26 ianuarie 2016

Subtilități senzoriale

Din cauza unei sinuzite crîncene, de trei zile și ceva n-am miros și nici gust. Pe lîngă durerea oribilă de cap și gîtul iritat de respiratul constant pe gură, știu că pare un fleac. Ei bine, nu e.
Lipsa mirosului nu e gravă. Ce miroase prost nu-mi mai miroase, iar ce miroase bine încerc să-mi imaginez. Dacă e zăpadă peste tot în jur și foarte foarte frig, deduc că miroase frumos, a iarnă. Buclele moi ale lui Sasha miros a Sasha, am un bookmark în creier pe care îl accesez.
Dar gustul, oh man, gustul!
Am făcut o supă de linte despre care Francisca spune că e grozavă. Mă uit la ea și, din culoare și consistență, deduc că ar trebui să aibă gust de ciorbă acră. (Nicidecum, zice Francisca). Așa că, dacă tot nu simt nimic, îmi storc în ea două lămîi, să știu o treabă. Nota bene: acrul și săratul nu țin numai de gust (ce-o înseamna gustul), au ceva în plus, pe care-l percep.

Paranteză lungă:
Am citit acum ceva vreme un articol genial în The New Yorker, “The Itch” îi zicea, „Mîncărimea”. Era despre o tipă care – după ce trecuse printr-un lanț de evenimente nefericite: divorț, pierderea custodiei copiilor, dependență de heroină, infectare cu HIV, zona zoster ca suvenir – se alesese cu o mîncărime persistentă în partea dreaptă a capului. Au fost excluse, pe rînd, toate explicațiile dermatologice ale mîncărimii (boli de piele, alergii, infecții bacteriale și fungice, paraziți, arsuri solare, uscăciunea pielii) și apoi posibilele afecțiuni în care mîncărimea ar fi putut fi unul dintre simptome. Între timp, pacienta se scărpinase atît de tare, în somn, în cursul unei nopți, încît reușise să străpungă calota craniană și să ajungă la creier. A rămas în spital, imobilizată și sedată, iar investigațiile medicale au cotit-o pe teritoriul neurologic.
Din punct de vedere medical, nu e prea clar cum vine treaba cu mîncărimea. După ce, multă vreme, fusese considerată o formă diluată a durerii, în 1987, în urma studiilor întreprinse de un grup de cercetători germani, concluzia venise clar: durerea și mîncărimea sînt senzații separate, care se propagă pe trasee diferite. Și mai recent, în 1997, cercetători germani și elvețieni au reușit să identifice tipul de nerv specific mîncărimii. Spre deosebire de fibrele nervoase care transmit durerea, și care acoperă un teritoriu milimetric, o singură fibră responsabilă cu mîncărimea poate capta această senzație de pe o rază de peste 7 cm. De reținut, tot aici, că reflexul mîncărime-scărpinat (pentru că, da, mîncărimea e nedespărțită de impulsul de a te scărpina) activează creierul la niveluri mai crescute decît reflexul medular care te face să-ți retragi mîna dintr-o flacără.
Doctorul care s-a ocupat de cazul pacientei noastre, neurolog specializat în dereglările senzațiilor nervoase periferice, a testat rana cu pricina și a descoperit că era insensibilă la temperatură, atingere și înțepătură. Cu toate acestea, pacienta simțea în acea zonă o mîncărime persistentă, care ceda temporar în urma scărpinatului. Cînd doctorul a injectat în piele cîteva picături de anestezic local, mîncărimea a încetat. A revenit, totuși, cînd a trecut efectul anestezicului și, deși s-a încercat varianta unui pansament cu anestezic, efectul acestuia s-a diminuat în timp – ceea ce era inexplicabil, avînd în vedere că, în urma unei biopsii a suprafeței de piele cu mîncărimi, s-a constatat că nouăzeci și șase la sută dintre fibrele nervoase dispăruseră. De unde, atunci, intensitatea mîncărimii?
Doctorul a formulat două teorii: prima era că puținele fibre nervoase rămase erau fibre ale mîncărimii care, în lipsa altor fibre nervoase învecinate care să transmită semnale concurente, deveniseră constant active; cea de-a doua, opusul acesteia, era că nervii erau morți, dar sistemul mîncărimii din creierul pacientei o luase razna, creîndu-și un circuit propriu (teorie contrazisă, totuși, de alinarea produsă de scărpinat și de efectul anestezicului).
Neurochirurgii au mers pe prima teorie și, cu încuviințarea pacientei, au secționat nervul supraorbital de deasupra ochiului drept (principala arteră nervoasă senzorială spre partea anterioară a scalpului). Cînd pacienta s-a trezit, o întreagă porțiune a frunții era paralizată - și mîncărimea dispăruse. Cîteva săptămîni mai tîrziu, totuși, aceasta a reapărut, pe o arie și mai extinsă.
Povestea pacientei nu are un final lămuritor. Practic, încetul cu încetul, s-a obișnuit cu mîncărimea și a învățat să se protejeze de pericolele scărpinatului excesiv. Dar cazul acesta - și aici voiam să ajung – ilustrează noua abordare științifică a percepției, apărută în ultimele decenii. În vechea abordare a percepției tindem să credem că oamenii, în mod normal, percep lumea în mod direct: duritatea unei pietre, răcoarea unui cub de gheață, asprimea unui pulover de lînă sînt culese de terminațiile noastre nervoase și transmise prin măduva spinării spre creier ca un mesaj care urmează a fi decodat. Dar se pare că lucrurile nu stau așa. Asta a reieșit cel mai clar din cercetările care au avut ca obiect informația vizuală. Imaginile din mintea noastră sînt deosebit de bogate. Dar informațiile cu care lucrăm sînt, de obicei, foarte sărace - transmisiuni bidimensionale, distorsionate, din care multe elemente lipsesc cu totul. Așa că mintea noastră le completează. Dacă senzațiile vizuale ar fi mai degrabă recepționate de creier decît construite, atunci majoritatea fibrelor care ajung în cortexul vizual primar al creierului ar trebui să vină de la retină. Ori cercetătorii au descoperit că numai douăzeci la sută vin de acolo; restul vin din zone ale creierului care guvernează funcții asociate memoriei.
Cum ar veni, ceea ce credem noi că e percepție e în foarte mare parte memorie, experiență. Simțim ceea ce știm deja că trebuie să simțim.
Méret Oppenheim, Object (Le Déjeuner en fourrure)

Înapoi la ale noastre: nu pot mînca decît ceea ce conține suficientă informație vizuală și tactilă ca să fie clar identificabil și ușor de reconstituit în lipsa gustului. O felie de quiche e o felie de quiche: un strat mai dur, fărîmicios, unul mai moale, presărat cu elemente moi-cauciucate. Nuca de cocos e nucă de cocos. Morcovul e morcov: cranț-cranț.
Ca niciodată, în jurul meu evaluările apreciative par să se raporteze strict la gust și la miros. „Mmm, ce condiment ai pus? Îi dă o aromă bestială” (orezul cu fructe de mare făcut de Francisca). „Miroase demențial” (brînzeturile franțuzești) „Oare am pus prea mult usturoi?” „Frateeee, ce muștar e ăsta? Îți desfundă nasul.” – Îhîm, mie nu.
Mă simt vinovată că mănînc bunătate de orez (un terci cu mici accente dure, cărnoase), că gust brînzeturile (una mai moale, alta ceva mai tare și mai sărată). Ceaiul de ghimbir (enorm de mult ghimbir) e fierbinte și bun. Din cînd în cînd, scot din dulap sticla de oțet, îi scot dopul și trag adînc pe nas, apoi concluzionez amuzată că nu simt ab-so-lut nimic. Aș putea la fel de bine să beau o dușcă. Îmi mai scot pîrleala cu cîte-o țigară. Vălătucii de fum îmi confirmă că sînt și eu pe-acolo, pe undeva.

Culmea culmilor, însă, e că citesc un roman al cărui personaj principal e un faimos critic gastronomic aflat pe patul de moarte, care-și răscolește amintirile în căutarea disperată a unei savori unice, rătăcite. Din fiecare pagină urlă gusturi, arome, miesme îmbietoare, denumiri de mîncăruri sofisticate, explicitate conștiincios de traducător în ample note de subsol. Mîncăruri alese, de pe toate continentele, sofisticării ale gustului, nostalgii senzoriale scrise în planul bidimensional al celor două valori care mie îmi lipsesc cu totul acum. Sînt absolutamente imună la tot desfrîul ăsta culinar, semn că, odată cu gustul, mi-a dispărut și capacitatea de a proiecta mental un gust, de a-l imagina, rîvnind la răsfățurile din carte. Dar, asemenea personajului principal care caută reperul pierdut al acelui gust suprem, încep să mă întreb și eu: care, oare, va fi primul miros pe care-l voi simți? Și, mai apoi, cărui gust să-i acord onoarea de a-mi bucura din nou papilele?

Pînă atunci, viața continuă, neabătut. M-am trezit, m-am spălat pe dinți cu o chestie vîscoasă, m-am dat cu o cremă fără miros și cu un deodorant fără miros, am băut un lichid maroniu și cald pe nume „cafea”, am dus copilul la școală. Vin spre casă, în traficul calm din jurul orei 9, și constat că nu mă deranjează cîtuși de puțin uriașul Tatra din față, care scoate fum negru pe țeava de eșapament. Sînt în altă dimensiune. Opresc la farmacie, îmi cumpăr un Olynth de copii – țin neapărat să respir pe nas, nu pe gură, aerul ăsta inodor. Apoi intru la alimentara din cartier, din aia cu de toate, iau niște fructe, pîine, mă așez la coadă. Și, brusc, mi se pare că sînt acolo altfel decît eram acolo cu un minut înainte, că nu simt nicio întrerupere între mine și spațiul înconjurător. Trebuie neapărat să verific, așa că întind mîna spre cel mai apropiat produs cu miros, un săpun Dove. Îi duc la nas, închid ochii și inspir.
Miroase ca porcu’. 

Dacă, în minutele următoare, mi-ați fost vecini de trafic, vă spun eu ce-ați văzut: o dementă cu ochii apoși și părul vîlvoi care ducea în mod repetat la nas o cutie de gumă Orbit și apoi zîmbea cu gura pînă la urechi. N-a durat mult. Pînă să ajung înapoi la oțet, eram din nou în bula mea inodoră. Dar a fost, așa, o rază de soare. The Dove of hope.


duminică, 5 iulie 2015

Küffner

 Introducere și note de Emil Coliban

„Küffner” e titlul meu pentru document. Tu mi-ai zis la un moment dat despre „Silvique”. Care mi s-a părut  un sait trăsnet. Are la un moment dat, filmat, traseul ăsta - creasta „Küffner”. Și mi-am zis eu că fata merită un cadou de ziua ei, 13 ianuarie. Și mi-a venit în cap chestia cu scosul colțarilor la „Cosmique”. Așa că dacă poți să i-l transmiți și ei (presupun că se poate) fă-o din partea mea. Treaba cu găuroiul ni s-a întîmplat și nouă în 79. După 1990 i s-a întâmplat și lui Mihai Sârbu, exact în același loc ( asta o știu dintr-un articol publicat de el).Oricum, mi se pare o poveste care se potrivește, ca timing. Un astfel de text ar trebui predat la școală la lecția „despre munte și despre alpinism” (și despre literatură), cu explicarea atât a termenilor „tehnici” cât și a restului.


CREASTA  KÜFFNER: CE  NE  FACEM  FETELOR ?
de Taina Duțescu-Coliban
                Chamonix înainte de răsăritul soarelui. Asfalt curat – case ca din reviste – orgie de flori – nimeni.
               Tropăit de bocanci. Aer tare de munte, friguleț. Sus, dincolo de pereții întunecați ai văii, vîrfurile albe – cenușii abia văzute pe cerul argintiu deodată se colorează în roz aprins.
                În apropierea unei intersecții se aud de după colț bocănind alți pași – e unul „de-ai noștri” care se grăbește și el în speranța că va prinde „la premiere bene” – prima cabină spre Aiguille du Midi.
                Din cînd în cînd mă pomenesc tropăind de una singură. Unde sunt fetele? Ce naiba, doar nu merg eu chiar așa de repede ca să le las în urmă. Fetele nu se pot abține să se oprească la cîte o vitrină. Nici una din ele nu a mai fost vreodată în iadul capitalist*1.
                Sus cu cabina. Aveam să facem o constatare cu caracter general: la toate cabinele din lume e coadă. La Plan de lAiguille schimbăm – intrăm pe cablul care nu mai are nici un stîlp pînă sus, pe Aiguille du Midi. Îmi amintesc o poveste de groază petrecută cu mulți ani în urmă, care a făcut vîlvă în toată Europa – o cabină plină de copii, elevi de la o școală veniți în excursie, a cedat din cauza vîntului, desfăcîndu-se bucată cu bucată deasupra hăului de sute de metri. Din treizeci de ocupanți ai cabinei au supraviețuit doi. Acum acele cabine au fost înlocuite cu altele mai mici și mai solide, în care intră numai cincisprezece persoane. Dar tot ai senzația neplăcută de șoarece în cursă în timp ce pe lîngă tine alunecă vertiginos liniile verticale de stîncă galbenă și zăpadă înghețată ale pintenului Frendo.
                Clădirea de sus a cabinei e construită parcă anume pentru a crea senzația de „suspense”. De pe peronul de beton unde e curent ești împins în niște interminabile culoare-tuneluri cu becuri chioare, unde pe jos sînt bălți înghețate iar de sus pică, după o pasarelă antipatică iar tuneluri de beton, cîte o grămadă de nisip, țevi, fiarătanii a căror întrebuințare e greu de ghicit. Totul e neterminat, neprimitor, urît. Pe urmă chiorenia becurilor e înlocuită de o semiobscuritate gri, observi că pereții sînt de gheață, ești într-un tunel săpat în gheață, și deodată – explozie de soare, alb, albastru, munți fantastic de frumoși. Îmi acopăr ochii cu mîna, lumina e de neîndurat. Mă uit printre degete și văd Dru, Grandes Jorasses, Tour Ronde. Le recunosc și mă mir puțin că sînt așa cum le știam din poze, doar că ciudat de adunate – pozele își singularizează subiectul și dau senzația că e mai mult loc gol în jur. În schimb este foarte mult loc gol – mai mult gol decît loc – în jurul ieșirii din tunel: vreau să zic, nu e bine să te calci din greșeală pe șiret admirînd peisajul. O firavă balustradă de coardă are un rol iluzoriu de protecție, dar are darul să-ți zgîlțîie instinctul de conservare. Ca și niște pari înfipți în peretele de gheață ceva mai jos, care sînt acolo ... de ce? ... ca să te agăți de ei dacă o iei la vale? Hm! Ia să fim atenți, mai bine.
                Se vede de aici foarte clar Mont Blanc du Tacul, ca un tort de frișcă apetisant, și pe el, mici ca niște puncte negre, șirul echipelor pornite de cu noapte de la refugiul „Cosmiques”. Un număr mare de astfel de puncte stau adunate într-un loc cam pe la mijloc, și nu înțelegem ce fac acolo. Vom lăsa misterul nedezlegat, pentru că avem și noi treburile noastre.
                Avem un plan ambițios. Să coborîm pe sub Mont Blanc du Tacul, să urcăm Piramide du Tacul – un traseuaș de antrenament – seara să dormim în creasta dintre ghețarul Geant și și ghețarul Brenva, la refugiul Col de la Fourche, iar a doua zi să urcăm în continuare creasta pînă pe Mont Maudit. Traseul se numește fie Arête de la Tour Ronde, după locul de unde pornește, fie Creasta Küffner, după numele primului alpinist care a urcat-o (cu ghid! dar nimeni nu-și amintește numele ghidului). Este o tură serioasă, lungă, la altitudine (Mont Maudit are 4465m), o escaladă mixtă (stîncă și gheață), nu prea dificilă, dar foarte potrivită ca introducere pentru problemele pe care le întîlnești în Alpi. În cartea lui Rebuffat „Masivul Mont Blanc – cele mai frumoase trasee”, între cele o sută de trasee descrise în ordinea dificultății, Creasta Küffner ocupă locul cincizeci.
                În Piramide du Tacul facem două echipe: Sanda cu Livia, Liliana cu mine. Fetele se descurcă bine pentru prima experiență de acest fel – aici faptul că un traseu a mai fost urcat are mai mult valoare psihologică, punctele de asigurare ți le fixezi singur, pitoane sînt foarte puține, unul pe o lungime de coardă, nu ca în traseele noastre; se folosesc frecvent asigurările cu bucle pe după bolovani sau cu „nuci” blocate în fisuri. La un moment dat vine de sus o ploaie de ... alpiniști. Un grup al jandarmeriei din Chamonix face exerciții de coborîre. Sînt peste douăzeci, fiecare cu coarda lui (coardă subțire de rapel, de 6mm.), fac rapeluri fiecare independent de ceilalți, din pitoane, din bucle puse pe după vîrfuri de stîncă, mai coboară și la liber pe unde se poate – totul rapid, controlat, eficient. În cîteva minute au dispărut în jos.
                Din păcate nu avem timp să facem tot traseul ca să nu ne apuce noaptea pe drum, deci coborîm și noi; oricum, ne-am atins scopul: am văzut că „ne descurcăm”.
                Spuneam că ne făcusem socoteala să dormim la refugiul situat chiar la începutul crestei Küfner, lîngă „Fourche de la Brenva” – o impresionantă furcă de piatră cu doi dinți, în mica șea de trecere între două bazine glaciare; Géant în partea franceză, Brenva în partea italiană. Refugiul e situat chiar pe graniță, iar în timp ce francezii îi spun  „Refuge du Col de la Fourche”, italienii îl numesc cu încăpățînare „Rifuggio Alberigo e Borgna”, după doi alpiniști de-ai lor. Știam descrierea drumului pînă acolo, știam cam cît se face. Ce nu știam ... o să se vadă imediat ce nu știam.
                Trecând pe sub Grand Capucin, urma o zonă de crevase, așa că ne-am oprit să ne legăm în coardă, dar și să ne uităm puțin la traseul din fața estică pe care l-au făcut băieții anul trecut*2. Se lăsase frig, soarele scăpăta hotărît, de unde pînă atunci mereu vedeam pe cîte cineva sau auzeam glasuri, acum era pustiu în jur. Ziceam de drum – să nu credeți că e vreun drum pe acolo. Totul e zăpadă și gheață, se văd cel mult urme pe ici pe colo, dar urmele pot să te și păcălească. În timp ce ne legam ne-au ajuns din urmă și ne-au depășit doi francezi, și am avut noroc cu ei, pentru că altfel ne-am fi dus la alt refugiu, la Ghiglione, mult mai jos pe creastă, în dreptul căruia se vede tot un fel de furcă, și unde duceau majoritatea urmelor. După conversația cu francezii am început să ne mișcăm mai repede – adică eu aș fi vrut să ne mișcăm mai repede, și chiar întindeam de coardă trăgînd înainte oblu prin platoul ghețarului Géant, și stîrnind strigăte de protest, pentru că acolo, în spatele meu, era o problemă: Livia nu se simțea prea bine. În sfîrșit, am traversat Géant și am ajuns ... ei, și aici urmează ce nu știam, și anume că după mersul liniștit aproximativ pe curbă de nivel de la Aiguille du Midi pînă unde eram noi acum, ca să ajungi la refugiul Col de la Fourche trebuie urcat și un fățoi de gheață de vreo două sute cincizeci de metri, cum fetele nu mai văzuseră.
                Mai tîrziu, în caietul refugiului, am găsit o însemnare scrisă cu năduf de un englez: „Va să zică asta înseamnă în Alpi „să mergi din cabană în cabană” – urmează înjurătură -  a trebuit să mă întorc la telecabină să-mi las cîinele !”
                De vreme ce am ajuns să citim caietul refugiului – și să ne și scriem în el, subliniind în dreptul numelor noastre București, ROMANIA – ați dedus că am urcat fața de gheață. E drept că ne-a cam prins întunericul în treimea superioară și că situația devenise ușor dramatică, dar am ieșit pînă la urmă în creastă, refuzînd demn ajutorul celor doi francezi care apăruseră cu lanternele să vadă de ce nu mai venim odată. Mai prost e că Liviei îi căzuse săculețul cu pufoaica (mea!), care nu era bine legat pe rucsac (adică eu aveam două pufoaice și una i-o împrumutasem Liviei, care mi-a scăpat-o, sau „și-a” scăpat-o - nu contează, principalul e că a doua zi în lumina diafană și în atmosfera cu vizibilitate perfectă  am identificat jos în mijlocul albului ghețarului un punct negru care nu putea fi decît pufoaica („noastră”). Trebuia coborît după ea și între timp ne mai lămurisem și că nu e bine ca Livia să meargă mai departe, chiar dacă ea ar fi vrut – adevărul este că în vara aceea suferise o intervenție chirurgicală complicată și abia acum se vedea că nu e pe deplin refăcută – iar singură nu se punea problema nici să coboare, nici să treacă prin zona de crevase.
                Așadar, apăruse întrebarea delicată cine să renunțe la traseu și să se întoarcă cu Livia. Eu ieșeam oarecum din discuție pentru că eu avusesem ideea acestui program, studiasem traseul, învățasem și știam itinerarul și coborîrile posibile. Liliana era într-o formă fizică excelentă, și chiar dacă nu mersesem prea mult împreună și nu ne cunoșteam perfect, chiar și numai din cum se purtase în seara precedentă – și nu mă refer doar la curaj și la tehnică, ci mai ales la felul cum o încuraja și o susținea pe Livia – nu exista nici un dubiu că era o coechipieră ideală. Dar eu cu Sanda făcusem echipă „și la bine și la rău”, cu ea degerasem în 76 în Retezat, cu ea petrecusem în urma acestei isprăvi două luni în secția de reanimare a spitalului de Urgență, cu ea după aceea „ne supărasem” și făcusem în vara următoare Santinela de la Gîtul Iadului și Directa Fisurii Albastre, ceea ce însemna, din cîte știu prima efectuare la noi a unor trasee de gradul VI în echipă feminină. În toate aceste aventuri nu am reușit să ne certăm nici  o dată. Formam într-adevăr o echipă, și acesta a fost argumentul cel mai important pentru care am hotărît toate patru ca în traseu să mergem Sanda și cu mine.
                Traseul a decurs normal, dacă socotim că ne-am întors amîndouă sănătoase. Dar ... Pe la prînz, cînd tocmai trecusem de punctul numit Pointe de l’Androsace, nu departe de ieșire, din seninul care era pe tot cerul, ne-am pomenit că începe să curgă zăpadă ca dintr-un sac de făină, și în plus ăștia au prostul obicei să dea cu tunete, fulgere și trăsnete chiar cînd ninge. Se zgîlțîia muntele, trebuia să fii nebun să ieși în creastă pe vremea aia să te joci de-a paratrăsnetul. Ne-am oprit și am făcut bivuac pe o brîniță, cu picioarele atîrnînd spre Brenva. Ningea în continuare în prostie, cum puneai ceva jos, cum se făcea alb și dispărea. La un moment dat, printre dîrdîit și clănțănit din dinți, o întreb pe Sanda: „Ce facem dacă și mîine e tot așa?” „Ce să facem,” zice Sanda calmă, „mergem toată ziua”. Pe această notă optimistă m-am ghemuit cum am putut, pregătindu-ne pentru o noapte lungă și ... (să-mi fie iertată gluma proastă) ... albă. Cred că s-a înțeles că situația nu era veselă, și că s-a înțeles și mai bine și de ce îmi place să fac echipă cu Sanda.
                Dimineața eram sub jumătate de metru de zăpadă. Dar am avut noroc. Era soare și senin peste tot. Nu ne-a fost ușor să ne pornim de-acolo – să scobim după lucruri, să așteptăm să se moaie corzile care înghețaseră băț, să-mi dezgheț și eu picioarele betegite în Retezat, pe care a trebuit să mi le țină Sanda în  brațe sub pulover și pufoaică și abia după vreo oră am început să le simt – adică să simt niște dureri atroce, semn că începe sîngele să circule în capilare. În sfîrșit, ne-am pornit și am început să rîmăm după prize  prin zăpezica frumoasă ca de carte poștală (să fie acolo, la poștă!).
                Nu se putea merge prea repede, și trecuse de prînz cînd am ieșit dintr-un culoar de gheață și am început să înotăm pe o creastă cu zăpadă viscolită, sub umărul lui Mont Maudit. Deodată : pac-pac-pac-pac-PAC-PAC-PAC-PAC-PAC-PAC-PAC- un helicopter al jandarmeriei. Se oprește în dreptul nostru, copilotul face semne. Comunicăm  (tot prin semne, ținînd o mînă în jos și una ridicată) că nu avem nevoie de ajutor, și ne vedem de drumul nostru, iar helicopterul de drumul lui. Trebuie să recunosc însă că m-am simțit foarte emoționată că se interesează cineva de soarta noastră. La nu prea mult timp după asta am ieșit în creasta lui Mont Maudit.
        În sfîrșit, ne găseam „în potecă” – nu că s-ar fi văzut vreun drum – dar știam că sîntem pe traseul, foarte frecventat, de traversare a vîrfurilor Mont Blanc. Acum nu era nimeni – normal, cu zăpada asta, chiar pe vreme frumoasă, nu pleacă la drum multe echipe.
                Inițial vroiam ca de pe Mont Maudit să urcăm pînă pe Mont Blanc și să dormim noaptea la refugiul Vallot, sau chiar mai jos, la refugiul Gouter. Am discutat situația. Sanda ar fi vrut foarte mult să urce pe vîrf. Mie mi se părea ceva hazardat în condițiile date. Soarele se apropia de apus, nu știu ce resurse mai avea ea, ale mele  îmi ajungeau numai bine să mă trag undeva la căldurică, iar cea mai apropiată perspectivă pentru așa ceva era refugiul „Cosmique” – cabană în toată regula la 3500m lîngă Aiguille du Midi, și nu refugiul Vallot - simplă cutie de tablă la vreo 4400m, după ce mai întîi coboram în șeaua Brenva și pe urmă luam în piept cinci sute  de metri diferență de nivel pînă pe Mont Blanc. La oboseala celor două zile de mers continuu și a unei nopți petrecute sub zăpadă, nu știu cît am fi fost de zglobii la deal, și dacă mai făceam un bivuac „à la belle étoile”, poate nu muream, dar nici cu picioarele întregi nu scăpam. Deci, la vale!
                Asta însemna coborîrea lui Mont Maudit, coborîrea lui Mont Blanc du Tacul – tortul de frișcă pe care-l admirasem la ieșirea din cabină – și traversarea platoului de sub Cosmiques.
                Pe măsură ce pierdeam înălțime pe fața destul de abruptă a lui Mont Maudit – zăpadă întărită cu porțiuni de gheață și colțuri de stîncă cu cîte un piton de rapel – se instaura, la mine cel puțin, un sentiment de relaxare, senzația că ce-a fost greu a trecut. Vedeam tot mai aproape dedesubt vasta șea dintre dintre Mont Maudit și Mont Blanc du Tacul – Col Maudit – o întindere albă liniștitoare. Consideram aventura terminată, fără să bănuiesc că înainte de căderea nopții aveau să mi se imprime în memorie încă două episoade – cel mai frumos și cel mai urît din această tură – amîndouă provocate de oboseală.
                Primul a fost un fel de excursie spirituală personală, după ce am ajuns jos, în șea. Soarele coborîse pe orizontul zigzagat dinspre Aiguilles Rouges și se uita înapoi ca dintr-o apă roșie-vineție peste cîmpul de zăpadă neatinsă. Se făcuse foarte frig și era o lumină stranie. N-a fost ușor să parcurgem cei cîteva sute de metri prin pulverul compact. Piciorul se înfunda pînă la genunchi și rămînea ținut; trasul în sus pentru a face pasul următor cerea tot efortul de care eram în stare. Ar fi trebuit să rămînă urme adînci dacă n-ar fi bătut un vînt zdravăn care le ștergea imediat, și în lumina aceea roșie dizolva toată suprafața zăpezii într-un fum trandafiriu, astfel că înaintam fără să ne vedem picioarele, plutind parcă printr-o culoare mișcătoare aparent fără substanță. Probabil că și efortul acționa asupra minții mele amorțite de oboseală la fel ca vîntul pe zăpada întărită, făcînd să se ridice valuri ciudate de idei, pentru că m-am pomenit căutînd - nu știu de cît timp – sensul a ceea ce vedeam și simțeam. Contrastul dintre acea scurgere diafană și chinul mersului prin zăpada nevăzută, coexistența frigului mortal cu frumusețea orei limită, mă făceau să simt că mă apropii de înțelegerea a ceva de extremă importanță, un adevăr ultim, o esență a lucrurilor – că am atins această înțelegere, chiar, și nu rămîne decît s-o transpun în cuvinte, fără grabă, pentru că mai e mult de trudit și de plutit prin semnele ei materiale. M-a salvat de revelație – sau, poate, de eșec – un zgomot uriaș crescut brusc peste zgomotul vîntului: un helicopter trecea peste șea, înspre Chamonix. După prima spaimă, i-am făcut semn cu mîna că totul e în regulă. Helicopterul s-a îndepărtat, am rămas iar singure în mijlocul zăpezii, care acum era cenușie. Soarele coborîse, orizontul roșu își pierduse puterea de a da culoare, iar momentul esențelor trecuse nedescifrat. Păstram doar amintirea bucuriei de atunci – bucuria accesului la revelație.
                Al doilea episod e mult mai concret. După ce am traversat Col Maudit a trebuit să urcăm ca să trecem peste cocoașa lui Mont Blanc du Tacul. Încetineala acestui urcuș nu prea lung, destul de lin, ne-a făcut să ne felicităm că nu am ales varianta peste Mont Blanc. Apoi am coborît sub vînt și, în urma unor bîjbîieli spre dreapta, unde nu arăta bine de loc, mi-am adus aminte că trebuie tras mult spre stînga și în curînd am găsit chiar urme. Urme! Asta însemna că am ajuns „la lume”. Urmele erau clare – serpentine cu cîte o mică ruptură de pantă ici-colo – a trebuit să scoatem iar coarda pentru cîteva scurte rapeluri „franțuzești” (adică cu coarda trecută doar pe după umeri) în niște pari – traseul e amenajat, pentru că, așa cum văzusem în prima zi, trece foarte multă lume pe-acolo. Ei, și cînd tropoteam noi mai cu spor și mai vesele că totul s-a terminat cu bine, era s-o pățim urît de tot.
                Era încă lumină cînd am ajuns la un nou loc de rapel, judecînd după țărușul înfipt în drum, cu urme de jur împrejur. Panta pornea lin, se ghicea ruptura, nu mare, pentru că jos la vreo patru-cinci metri dedesubt se vedea continuarea urmei de coborîre și – ce caraghios! – un capăt de scîndură. „Cine-o fi nebunul care a cărat aia pînă aici?” întreb eu. „Și de ce?” întreabă Sanda. Punem sfoara pe după țăruș, cobor întîi eu, „franțuzește”, dar pentru că nu se vedea dedesubt – semn că ruptura era surplombantă – mă opresc înainte de margine și intru în Dülfer (la rapelul Dülfer coarda trece printre picioare, pe după coapsă și pe urmă pe după umăr, astfel că frînarea e mult mai puternică). În sfîrșit, mă scobor cu grijă să nu mă julesc la mîini – într-adevăr dedesubt intru în surplombă – văd chiar la nivelul ochilor, înfipți în margine, alți trei-patru țăruși al căror rost nu-l înțeleg, îmi dau iar drumul în jos nu prea repede că Dülferul frige, și mă uit și eu, ca omul, să văd unde aterizez. Încremenesc. Mi se oprește inima în loc. Îmi amorțesc urechile. Vreau să spun ceva, dar nu ies decît niște grohăituri nearticulate. Nici dacă dedesubt s-ar fi căscat cea mai uriașă gură cu dinții cît ulucile care ar fi făcut HAAA! la mine să mă înghită, nu m-aș fi speriat în halul în care m-am speriat văzînd sub mine, tăcută și indiferentă, o banală crevasă: largă de vreo trei metri, lungă în stînga și-n dreapta cît să n-o poți ocoli, și adîncă ... ei, tocmai ăsta era motivul sperieturii mele, că nu i se vedea fundul de adîncă; tot ce pot să spun e că undeva în jos, la limita dintre semiobscuritate și beznă, se zăreau bălăbănind în gol capetele corzii pe care făceam rapel. Spre acel gol coboram eu veselă, cu spatele la malul pe care continua urma de coborîre, și neputînd nicicum să ajung la el. De fapt „malul” nu era departe, uite-l colo la nici trei metri de mine, îl văd perfect pentru că acum este la nivelul ochilor – da, am coborît denivelarea dintre cele două margini ale crevasei, și încă puțin sub marginea de jos, tocmai bine ca să văd că și ea e surplombantă, adică ce mai, una peste alta din crevasa asta căreia nu i se vede fundul nu se iese așa ușor dacă ai scăpat în ea, presupunînd că rămîi teafăr și că reușești cumva să te cațări pe unul din pereții de gheață lucie. Deocamdată eu atîrn în corzi între ei, pe unul atingîndu-l cu vîrfurile de la colțari, la celălalt tînjind din suflet dar disperat de conștientă că spațiul care mă desparte de el nu se poate parcurge doar prin puterea voinței. Eu, cel puțin, nu pot. Ce dracu fac? Oricum, deocamdată stau  un pic așa, că, vorba  ceea, cade omul din pom și mai stă. Blochez rapelul peste coapsă ca să nu-mi obosească mîna, și mă uit iar în jur. Aha! Uite-o scîndură! Un fel de punte peste crevasă, din păcate mult în dreapta mea. Aha! (Constatările mele, o să vedeți, începeau toate cu „aha!” și se terminau cu „din păcate”) La asta servea deci scîndura din care se vedea de sus doar capătul de pe malul bun; din păcate n-am luat-o în serios, ca să pornesc rapelul în direcția ei. Aha! Țărușii foloseau și ei la coborîrea (sau escaladarea) dirijată a malului rău al crevasei; din păcate am coborît prea jos și nu-i mai pot folosi ca să ajung la scîndură, și nici nu pot – tot din păcate – să mă urc înapoi la ei pentru că nu m-am gîndit - din nou din păcate – că ar fi nevoie de noduri prusice pe coardă, ca să mă pot și întoarce înapoi în sus. Aha! Va să zică aici se făcea la urcare „dopul” de echipe care ne-a mirat în prima zi: urcă întîi ghidul și pe urmă își asigură clienții la țărușul din care fac eu rapel. Din păcate acum nu-i țipenie de om, în afară de Sanda, care n-are cum să mă ajute și care ... Aha! A ei e vocea care mă tot strigă și întreabă ce s-a-ntîmplat. Îmi regăsesc odată cu calmul și graiul articulat, îi fac un rezumat al situației spunînd: „E nasol de tot”, și o rog să-ncerce să mute coarda cît mai spre scîndură, trecînd-o măcar peste unul din țărușii din margine (ceea ce nu e ușor de loc, pentru că în coardă atîrn eu cu toată greutatea). În sfîrșit în acea parte a corpului care-mi acoperă gîtul (observați ce scîrbă de mine mă cuprinsese) s-a înfiripat o soluție: voi încerca să traversez spre scîndură și să mă cocoț pe ea înainte de a îngheța acolo ca un salam („salam” este termen standard în alpinism pentru poziția în care mă găseam eu). Zis și făcut. Cu mănușile în gură, ca să mă pot agăța cu unghiile de ghiață (pioletul – bravo mie, deșteaptă fată – era legat fedeleș pe rucsac, și cu rapelul trecut peste el), ținîndu-mi răsuflarea și făcînd pași adăugați în lateral, în cîte-o mărginuță de dinte de colțar, am simțit în cele din urmă, după un secol, scîndura atingîndu-mă la jumătatea gambei. Momentul de maximă transpirație a fost cînd mi-am pus piciorul drept pe scîndură, dar n-am putut să mă ridic în el pentru că mă ținea rapelul, așa că întîi mi-am slobozit puțină coardă și abia pe urmă am putut să efectuez acea jumătate de genuflexiune  numită „pistolet”, pentru ca în sfîrșit să mă văd stabilită într-un picior pe mult-visata scîndură care ... se mișca, porcăria dracului!!! Da, se mișca, pentru că e drept că era proptită cu capătul celălalt în zăpadă, pe plat, dar cu ăsta unde jucam eu țonțoroiul stătea cum se nimerise, într-o vălurică de gheață. Ei, și să le văd eu pe campioanele alea mici la gimnastică mergînd trei metri cu spatele pe o drăcie care se mișcă, încălțate în bocanci dubli și cu colțari cu douăsprezece puncte, și trebuind să se și crăcăneze din cînd în cînd ca să mai deznoade puțină sfoară din poziția Dülfer, și toate astea peste un hău fără fund. Eu, una, iată am reușit, deși mă mir că n-am murit de frică. Mai corect ar fi să spun că mi-a fost atît de frică încît am reușit. Abia cînd m-am văzut cu amîndouă picioarele pe zăpadă solidă, cu o distanță sănătoasă între mine și găuroi, mi-am permis luxul de a-mi da drumul la genunchi să-mi tremure puțin.
                Nu știu ce-a fost în sufletul Sandei cînd a trecut și ea, pentru că avantajul că eu țineam corzile în partea de jos pe direcția scîndurii era anulat de dezavantajul că nu le ținea nimeni în partea de sus să nu iasă din „țărușul de rapel”. Ne-am gîndit mult de ce această crevasă, modestă în definitiv, -  am văzut și am și trecut altele mult mai mari - , singurul „punct” din traseul normal pe Mont Blanc du Tacul, m-a speriat atît de rău încît să constituie unul din momentele cele mai critice din cariera mea alpină. Explicația este, cred, că nu mă așteptam de loc ca ea să fie acolo. Părea că problemele s-au sfîrșit, că nu mai e decît o plimbare de sănătate pînă la refugiu. De fapt nu știu în ce măsură părea sau de fapt doream noi să fie așa. Mă apucă  groaza și acum cînd mă gîndesc: dacă, în loc de Dülfer, coboram „franțuzește”? dacă coboram prea jos și nu mă mai puteam urca pe scîndură? Dacă nu-mi ieșea traversarea, și mă epuizam în pendulări penibile, pe frigul ăla, cu întunericul care se lăsa? Dacă, în sfîrșit, ajungeam acolo noaptea, și în bezna din crevasă, făcînd socoteala că trebuie să „ajung undeva”, coboram în prostie pînă la capătul corzii? În orice caz, a fost o dură învățătură de minte că trebuie să-ți păstrezi tot timpul vigilența, că nu ai dreptul să te relaxezi, să crezi (sau să dorești atît de tare încît să ajungi să crezi) că ești înafara pericolului, pînă nu ai un acoperiș deasupra capului sau un trotuar asfaltat sub picioare.
                Concluzia aceasta avea să ni se confirme chiar peste o oră, la douăzeci de metri de refugiul „Cosmiques”. Întunericul ne-a prins în platul de sub refugiu, a cărui lumină se vedea de departe. Ne scosesem colțarii. Scurtul urcuș spre refugiu nu ne-a pus probleme, erau urme zdravene în zăpada înghețată, dar cînd am trecut de coama crestei Cosmiques deodată urmele au dispărut, era gheață tare și nu se vedea nici o lumină, nici o urmă, nimic. „O fi în jos refugiul”, zic eu, și chiar pornesc în jos, dar mi se pare că panta de gheață se cam accentuează și că nu e sănătos fără colțari pe așa ceva. Așa că ne oprim frumușel acolo, desfacem colțarii de pe rucsaci, suflăm în degete și ni-i legăm pe bocanci, și luînd-o după aia hotărît tot înainte, eu dau să scot lanterna din buzunar – că chiar nu se vedea nimic și nuș cum naiba o scap, de-o auzim tot du tot ducîndu-se: GJJJJJJ,PAC! Gjjjjj........PAC!........PAC!...................pac!................................pac........................................................................ „Nu e în jos refugiul”, trage Sanda concluzia pentru întreaga echipă, așa că o luăm înapoi în sus, și după zece pași ne izbește în ochi becul ascuns după un mal de zăpadă. Vreau să zic, cum ne-ar fi stat uneia dintre noi în locul lanternei dacă, fripte bine cu supa, nu ne puneam iaurții? ... Asta, colțarii!
                În sfîrșit, fericire supremă, călcăm pe trepte de lemn, făcute de om ca să-i ușureze urcușul, ținîndu-ne de o balustradă pusă acolo ca să ferească de rele, în lumina becului care formează o sferă protectoare, anihilînd tot spațiul rece și înstelat de unde venim. Pe prispa refugiului, o pancartă la vedere cere ca pioleții și colțarii să fie lăsați afară; un lung rastel plin cu astfel de obiecte e ca un arici cu țepi pe toate părțile. În timp ce citim pancarta, doi domni foarte drăguți, în pulovere ca în revistele de mode, ieșiți să ia aer, ne întreabă de unde venim. Cînd aud de creasta Küffner întreabă mirați: „Astăzi?” „Nu, am intrat de ieri, dar ne-a prins furtuna după Pointe de l’Androsace.” Cei doi pun cîte un genunchi în pămînt, într-o ciudată reverență, dar ne lămurim repede că gestul e mai banal și mai ... practic: înțelegînd că venim de departe, oamenii s-au aplecat ca să ne dezlege mai repede colțarii.

Epilog

                Jos în Chamonix ne aștepta o surpriză cam neplăcută. Fetele văzînd furtuna și îngrozite de ce ni se-ntîmplă, se duseseră la jandarmerie să ceară ajutor. Bilanțul acelei zile fusese tragic: avalanșe peste tot, cîțiva răniți grav pe partea italiană a lui Grandes Jorasses, doi alpiniști omorîți de trăsnet în Dru. Cînd au ajuns fetele – care tot sperau ca noi să apărem – și au cerut ca unul din helicopterele în misiune să se uite și după noi, acțiunile de salvare erau deja terminate și singura soluție pentru a se liniști  era ca un helicopter să decoleze în mod special. Cum du-te-vino de la jandarmerie și vestea accidentelor, în special cel cu trăsnetul, nu erau de natură să le potolească îngrijorarea, ele au semnat formularul de decolare pentru helicopterul pe care-l văzusem și cu care ne făcusem semne aproape de ieșirea din traseu. Asta însemna că trebuie plătită benzina  pentru acea cursă – șase sute de franci, sau o mie șase sute, oricum nu contează, pentru că orice de la un franc în sus era pentru noi o sumă fabuloasă.
                Am făcut cu Sanda un drum la jandarmerie, unde am fost primite cu entuziasm, dar n-am rezolvat nimic cu banii. Ne așteptau răbdători să-i plătim „cînd putem”. Din fericire, s-a întors Denise*3. Într-un consiliu de război acasă la Jeanne Franco*4 am stabilit planul de bătaie. Jeanne avea să participe în mod expres la nu știu ce eveniment cultural local de la care se preegătea să se sustragă, pentru a-l întîlni acolo pe șeful jandarmeriei, comandantul Mollaret –„un garcon charmant” – și pentru a-i explica situația (că nu avem bani adică)*5. Eu aveam să îndeplinesc mișcările oficiale, și anume să solicit o audiență unde să mă duc însoțită de Denise, care să explice și ea situația. Astfel încolțit de două doamne notabile din protipendada Chamonixului și pus în patetica mea prezență, ar fi fost o dovadă de proastă creștere din partea șarmantului comandant să mai exprime  vreo pretenție – opinau doamnele respective. Or, Comandantul Mollaret, după cum avea să se dovedească, era chiar și pentru un francez un monstru de politețe și bună-creștere.
                Denise și cu mine ne-am prezentat la jandarmerie, unde am fost imediat conduse la șef. Comandantul Mollaret ne-a primit ieșind din spatele unui birou impozant – o prezență masculină cu totul remarcabilă care într-o perspectivă financiară mai fericită ar fi trebuit să-mi provoace un șoc estetic egal în intensitate cu șocul crevasei de sub Col Maudit. Așa însă am rămas indiferentă, constatînd rece că am în față un bărbat mai frumos decît orice actor de cinema pe care l-am văzut vreodată: înalt, suplu, brunet cu ochi albaștri, cu fața ușor bronzată pe care cîteva riduri fine la colțul ochilor și în jurul nărilor nervoase arătau clar că nu e un tinerel care crede orice, îmbrăcat în eleganta uniformă bleumarin (cu multe fireturi) care-i venea ca turnată și-i sublinia prestanța. Un surîs ca la carte, ușor ironic, îi întindea colțurile gurii, iar în ochii albaștri se ghicea o urmă de amuzament. Ne-a sărutat mîna – normal, ce altceva face un domn adevărat cînd se prezintă unor doamne? –și ne-a poftit să ședem, așezîndu-se și el imediat ce ne-a văzut instalate.
                Am lăsat-o pe Denise să-și etaleze elocvența de „negociatrice”*6: cum noi, însuflețite de dragostea pentru munți, și pentru prima oară în Alpi, și ce tură serioasă, și ce vreme oribilă, și de fapt nici n-am folosit serviciile helicopterului ... (Comandantul asculta extrem de atent, uitîndu-se din cînd în cînd și la mine, care dau din cap ca să confirm ce spune Denise) ... și știm că de obicei atunci cînd se decolează în mod special, chiar fără operațiune de salvare, se plătește zborul, dar plătesc Asigurările, dar noi nu sîntem asigurate, și solicitarea s-a făcut fără știrea nostră, dar era normal ca fetele de jos să se sperie, pentru că ce vreme oribilă, și ce tură serioasă, și totuși n-am folosit helicopterul ... etc etc, ca pînă la urmă Denise, ajunsă la fundul sacului cu argumente, s-o zică pe aia bună: „Et cet argent, Monsieur le Commndant, elles ne l’ont Pas! (Și acești bani, D-le Comandant, ele nici nu-i au)*7.
                După asta s-a făcut un moment de liniște, pe care Monsieur le Commandant cred că l-a prelungit în mod intenționat – căci Jeanne își îndeplinise misiunea și nu atunci se lămurea el că jandarmeria n-are șanse să se îmbogățească de pe urma noastră – apoi, considerînd suficientă pedeapsă acel „suspense”, și-a dezvelit dantura superbă într-un surîs larg, liniștitor, și a spus: „Mais, aprés tout, Mes dames, c’est un service publique!”. N-a mers cu politețea pînă-ntr-acolo încît să-și ceară scuze că ne-a deranjat, dar s-a interesat cu amabilitate ce impresie ne-au făcut Alpii, Chamonixul, dacă alte servicii publice s-au dovedit satisfăcătoare, și ne-a dorit succes în continuare. I-am mulțumit călduros, și la plecare am savurat în condiții mai bune sărutatul mîinii de către acest personaj, despre care „șarmant” era foarte puțin spus.
                Nu se-nchisese bine ușa , că Denise mi-a tras un cot în coaste și mi-a făcut îndesat cu ochiul. Dar eu rămăsesem pe gînduri. Pentru că am uitat să spun un lucru despre Comandantul Mollaret: vorbea o franțuzească ...*8
___________________________________________________________________________________________
*1. Întregul paragraf e încercuit. Probabil  spre eliminare. Ultima frază e încercuită separat, iar iadul este subliniat. Evident nervos. Probabil spre admonestare. Dacă nu și mai rău. „Intervențiile” aparțin editurii  Sport-Turism. Număr de intrare mss (probabil înseamnă manuscris) nr.829 din 10.06.1988; *2. 1979; *3. Doamna Denise Escande. Denise este... Exclus, nu, nu se poate povesti „pe scurt” despre Denise; *4. Jeanne Franco, mare alpinistă, soția lui Jean Franco, alpinist și scriitor, ghid alpin și membru al rezistenței, coordonator al expedițiilor franceze  în Himalaya începînd cu 1951, director ENSA etc.etc. Murise în 1971, ceea ce spune multe despre originea „ieșirilor” românești în Alpi, concretizate abia începând cu 1979. Radu Slăvoacă pornise această istorie corespondând cu Jean Franco. Jeanne a murit în 2007; *5. Conținutul parantezei este încercuit ferm; *6. Este ceea ce scrie pe cartea de vizită „profesională”. Pe bune, real estate, dar mai special. În sensul că, între „victimele” cărora Denise le-a închiriat locuințe în Paris se numără Hemingway, Picasso și alții asemenea. *7. Nici o „intervenție”! Probabil că hotărîrea fusese luată. Nepublicabil!; *8. Bunica Tainei, Șica (Eléonore), era franțuzoaică get-beget.






 

joi, 2 iulie 2015

Hiperviață



VASILE ANDRU

Taina Hiacinta era foarte aproape de Dumnezeu când s-a prăbușit, în Himalaya

               

            Părinții sau nașii, botezând-o cu numele Taina Hyacintha, au programat-o cu o moarte „mitologică”. Tatăl, savantul, știa cine a fost Hyacintha și ce moarte atroce a avut, dar, om rațional, nu admitea că numele influențează destinul.
            În primăvara 1992, în Himalaya, mi-am luat rămas bun de la Hyacintha, drumurile noastre se separau: eu am rămas la poalele muntelui, la o mănăstire lamaistă; iar dânsa, în echipă cu Sandita, tot alpinistă part time, au continuat urcușul, pe creste, cu o dotare modestă, cu doar zece porteri însoțitori, intr-o expediție teribilă, vrând să atingă un pisc redutabil, Dhaulagiri (8167 m.)
            Mi s-a părut, o clipă, că aș putea să le determin să-și schimbe planul vieții; și să rămână aici, la mănăstirea lamaistă care ne oferea o ospitalitate necondiționată, adică nu ne cerea sa ne convertim, ci puteam să slujim dumnezeului cu care venisem de-acasă… Să încerc să le schimb planul vieții…Totuși nu eram convins că aici, în mănăstire, Dumnezeu ar fi mai palpabil decât pe vârful Dhaulagiri unde mergea Hyacintha. Simțeam o bucurie că ea va ajunge acolo… că tot asceză se cheamă ceea ce face ea… Orgoliul monahicesc a născut zicerea: „doar mănăstirea e tinda raiului”. Cunoscusem multe tinde ale raiului, iar mănăstirea era, mai curând,
sala de așteptare a unui rai plauzibil.
            Hyacintha: Dar eu nu pe Dumnezeu îl caut, Andrule. Eu sunt doar o alpinistă. Mai bine zis, sunt doar o alpinistă part time! (În principal, full time, ea era lector universitar. Absolvise două Facultăți politehnică și filologie.)
            Andru: Şi în mănăstire, Dumnezeu este la purtător... Iubesc mănăstirea ca oaspete, după cum iubesc planeta asta ca oaspete. Pun și eu osul la treabă, la asceză adică, că nu-s un oaspete somnoros. Dar știu că Dumnezeu nu-i chiriaș într-un templu, ci se află oriunde Îl aduci tu, oriunde Îl chemi. Tu, pe piscul Dhaulagiri, vei atinge cerul cu mânuța ta... Noi, aici, pe prispe mănăstirești, suntem departe de cerul pe care tu îl vei atinge cu mâna. Asta mi-a spus-o și un mahatma din Uttarkashi: Sri Tapovan… A zis că pe zeii săi el nu i-a aflat în templu, ci i-a aflat numai in munți. Sri Tapovan este un mistic hoinar prin Himalaya.
            Atunci tu de ce iubești stupa asta?
            Eu sunt un hoinar prin mănăstiri. Nu știu alții cum sunt... dar eu simt că aici emoțiile religioase sunt mai intense. Intense până la fosforescență. Pentru Sri Tapovan, emoțiile religioase erau mai intense în pustia muntelui. Despre tine aș spune că, cu cât urci mai sus în Himalaya, cu atît ești mai aproape de cer. Şi vei fi mai aproape de legenda ta personală.
            Ştii, Andrule, eu mă piș pe legenda mea personală. Noi urcăm muntele pentru că muntele există. Acolo sus, se află universul paralel de care vorbesc inițiații. Intri în altă lume. Acea lume mă copleșește. Şi cobor de pe munte numai ca să mai am unde urca din nou, încă o dată. Acolo... te muți în alt tărâm. Pentru asta ne ducem noi pe Acoperișul Lumii. Eu am mai urcat o dată în Himalaya, tot pentru Dhaulagiri, dar n-am reușit să-l ating. Am ajuns însă destul de sus, destul de aprope de vârf.
            Aș face o comparație între alpinist și monah. Într-o mănăstire se poate și trândăvi, iar un leneș precum cuviosul Aretas și-a găsit mântuirea în clausură. Pe când cinul vostru, al alpiniștilor himalaieni, exclude orice trândavie... Este singura asceză perfectă...
            Taina Hyacintha: Tu citești totul în cheie religioasă, Andrule. Este ticul tău profesional, să zic așa. Sau poate mă idealizezi pe mine... Îți cam idealizezi colegii de generație, vrei să inventezi niște genii în biata noastră promoție... Sau îți repari niște frustrări personale... că-n mintea lui homo viator există o fantasmă de expediționar... Vorbind în cheia ta mistică, evident, Dumnezeu e tare greu abordabil în locuri friguroase, între zăpezi veșnice. Vezi, marile religii s-au născut la tropice.
            Eu cred ferm că tu, Taina, pe măsură ce urci pe culme, ești mai aproape de Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu este o vastitate interioară, e nevoie de o scară, de un munte... un Carmel... un Tabor... Ca să-l descoperi, îți trebuie fie un munte; iar ca să-l slujești, un templu... Așa că eu te laud acum, și-ți spun că ești mai vrednică decât toți devoții... Dar, în acest ceas, sufletul meu este mâhnit, Hyacintha...
            Ai vreo presimțire... cu privire la ascensiune? Nu-mi ascunde, cred că știi ceva, simți ceva... Voi ăștia, cu yoga, cu zen-ul, cu samadhi, știți ceva. Eu nu sunt superstițioasă, nu mă sperii. Te rog, nu mă cocoloși, spune-mi în față. Orice mi-ai zice, tot nu mă abat, ceasul pornirii e decis, cei 10 porters au bagajele în spinare... Dar spune-mi dacă ai vreo presimțire. Ştii, și Alexandru cel Mare când mergea la război, consulta oracolul. Așa şi eu... Spune-mi, ajung sau nu ajung pe Dhaulagiri?
            Nu știu, Hyacintha. Nu pot să profețesc, ci cel mult să ursesc... Munții ăștia au toți imensitate, și piscul de 5000 de metri seamănă cu cel de 8172 de metri. Eu și la 2300 de metri, simt că Himalaya mi-a arătat tot ce are. După cum... nu trebuie să bei tot oceanul ca să afli că apa lui e sărată... Dar astea sunt parabole, ori tu vrei un oracol. Nu știu, Hyacintha. Nu pot profeți, dar pot ursi. Tu vei ajunge la Dhaulagiri...
            Când voi scrie despre acestea, peste 22 de ani, lucrurile vor fi deja întâmplate, așa că voi putea face profeții despre trecut... Atunci, discuția despre drumurile noastre care se bifurcă va fi fost parțial oraculară...
            Hyacintha: Am priceput că tu vrei ca eu și Sandita să rămânem aici, să ne convertești la meditația Om mani padme hum... de frică mare că neam putea prăbuși... Să știi că orice alpinist în Himalaya este conștient că pasul următor poate fi fatal... și totuși în fiecare an suntem tot mai mulți care batem munții. Ai vrea să rămânem aici, în perspectiva de a muri liniștite în bârlogul nostru... și tu să ne înveți să atingem extazul mistic... Dar noi două, Sandita și cu mine... am atins extazul – mistic sau nemistic. Şi... e timpul să pornim la drum. Am trândăvit frumos pe aici, am făcut antrenament și dozarea efortului la relieful înconjurător, urcat și coborât, cinci zile, febră musculară, articulații desclănțate, glezne sucite. În satul din vale, două zile de trândăvie, așteptându-l pe godo-ul nostru cu nume de indian, Bhakti, care ne-a găsit porteri, ne-a dotat cu
de toate... Dar, în timp ce-l așteptam, în casa lui, Pushpa ne-a făcut rost de vopsele... am făcut stegulețe cu embleme, că la Base Camp mai este o expediție gata să ia cu asalt Piscul, o expediție siberiano-germană, și să nu creadă „comuniștii și fasciștii ăia” din expediția siberiano-germană că noi am fi doar simpli trekkeri prin Base Camp... Am și un steguleț tricolor pe care-l voi planta acolo, pe vârf... Așa că o luăm în sus. Sper să ne putem ține după porteri. Conducătorul lor, ăsta din sat, a fost de vreo 20 de ori în Base Camp, așa că știe drumul. Base Camp, adică Tabăra de Bază, care se află la 5000 de metri altitudine, este prima mare
etapă. Porterii ne conduc până acolo, apoi ei coboară și ne lasă singure în Base Camp, unde ne
mai antrenăm și așteptăm un timp bun de urcare. De acolo, ultimul asalt îl vom da însoțite doar de un șerpaș... și noi două...
            Așadar drumurile noastre se vor separa. Eu aveam să rămân la ospitaliera mănăstire, cu canonul meu, iar Hyacintha avea să urce marele munte, canonul ei. Cei zece porteri erau gata de plecare, încărcați cu bagaje, echipament și alimente pentru cinci săptămâni. Măștile de oxigen erau pregătite, că pe înălțimi aerul este foarte rarefiat. I-am zis:
            Taina, eu acum sărut mâna ta care va atinge cerul. Este pentru mine o clipă superlativă, să sărut mâna care va atinge cerul.
             Am spus-o cu o cutremurare care-mi trăda presimțirea finalului, și Hyacintha a fost emoționată. Dar a parat lovitura cu o îmbrâncitură de duh, băiețească: Fuck you!... sau așa ceva... Avea o lacrimă în colțul ochilor când a spus asta, poate din cauza emoției, poate din cauza frigului: eram totuși în  Himalaya!
            Deși este sobră si are humor cu carul... a resimțit elegia clipei. Ca marii asceți, gândul morții, vecinătatea morții, îi dubla focul vieții și nicidecum n-o trăgea îndărăt. Mărturisesc că, pe atunci, eu nu aveam „amintirea morții”; or, fără aceasta, niciodată nu simți abisul existenței sau culmile ei. Fără amintirea morții riști să te crezi nemuritor, nu în glorie ci în inconștiență, iar asta te ține la suprafața lumii, nu în inima ei; la suprafața lui Dumnezeu nu în miezul legii Lui... Riști să crezi că ai timp pentru tot felul de mărunțișuri... estetice. În privința asta, Hyacintha era cu 21 de pași înaintea mea, folosind codul Scării Sinaite. Mai mult, deși nu îl citise pe Evagrie Ponticul, în clipa asta era la înălțimea lui Evagrie Ponticul: avea amintirea morții, de aceea era strașnic de tonică și pusă pe șotii uraniene...
            În această stare de suflet ne-am despărțit. Nu știam că era ultima oară când o mai văd. Şi-mi părea rău ca am rostit acele cuvinte care, vrând să fie admirative, erau testamentare: Sărut mâna ta care va atinge cerul... Era ca și cum aș fi zis: Sărut mâna ta care va da mâna cu Dumnezeu... Vorbele mari pot programa subconștientul cu măreție, dar pot programa și viitorul tău, destinul, cu victorii de dincolo de lume...
            De altfel, ziceam, prima programare a destinului ei cu neant vesel i-au făcut-o părinții sau nașii, cand au botezat-o Taina... Adică ei n-au ținut cont că nașterea unui copil este chiar încetarea Tainei, este chiar o destăinuire, adică o întrupare... Doar moartea este taină absolută, şi nu trebuie să-l sortim pe copil Tainei.
            Dar Taina Hyacintha se amuza foarte tare de ambele nume ale ei. Considera că numele
Hyacintha este o poreclă nostimă și-i găsea rime culinare, gustoase. Adică nu-i lua în considerare semnificația mitologică, tragică (Hyacintha din mitologie moare înfășurată într-un veșmânt otrăvit alb ca neaua), ea nu credea că un asemenea nume poate fi de rău augur, ci il considera o glumă de proporțiile Olympului...
            La plecare, i-a zis Sanditei, tovarășa sa de drum și de prăpastie... i-a zis râzând de se veseleau și munții și soarele:
            — Pe cai! La drum! Ce mai aștepți? Înțelege că omul ăsta ne-a dat binecuvântare sinaită și lamaistă, așa că suntem în pace cu duhurile munților cu și fără cornițe... Pe cai!
            A scos un chiot lung, de hiperviață. Iuuu-huuuhuuuuu! Un chiot cu ecouri. Apoi mi-a zis:
            — Promit că-i ultimul chiot pe care-l scot aici; mi-am permis pentru ca suntem la poale de Nilagiri, pe malul unui râu, abia la ușile spre Acoperișul Lumii. Când vom fi la înălțime, este interzis să strigi sau să fluieri. Un chiot ca acesta, poate produce avalanșe fatale... care te pot trimite direct la Shiva sau la Anapurna, sau cum s-o fi numind lumea cealaltă în părțile locului...

***
            Hyacintha și coechipiera ei au fost înghițite de o avalanșă, la numai câteva verste de Dhaulagiri. Cu o zi înainte, expediția siberiano-germană a hotărât să ia drumul spre Vârf, iar româncele au plecat primele. Vârful era pe aproape, ele voiau să campeze la poalele lui după ce-l vor fi zărit. Astfel au mai înaintat câteva ore, apoi deodată în fața lor a strălucit vârful Dhaulagiri, mai orbitor decât l-au văzut din Tabăra de Bază, palpabil. Din locul acela, strălucea desenat pe orizont piscul care atingea cerul.
Îmi închipui că la vederea piscului, Hyacintha a trăit o emoție aproape de extaz, dar și-a stăpânit un binemeritat chiot. A fost o pură coincidență... între extazul ei de a vedea piscul și producerea avalanșei. Care putea fi stârnită și de o murmuire de pietre, de o pală de vânt... nu vom ști niciodată.
            Trupul Hyacinthei n-a fost găsit. Peste ani, în Peshware, satul din vale de unde pornești spre Dhaulagiri, i-a fost ridicat un mic memorial, iar o școala a primit numele româncei care a poposit acolo înainte de escaladare... înainte de a atinge cerul cu mâna ei. Ea producea o impresie durabilă ori pe unde trecea, prin vivacitate, prin humor, prin dărnicie, și oamenii locului și-o mai amintesc. Iar pomenirea lor este cea mai de preț postumitate.
            — Unde v-ați văzut ultima oară, ce vești ai de la Taina, unde ar putea fi, crezi că este rătăcită pe undeva?... mă întreba Izabela, verișoara Hiacintei, când am revenit în țară, pe 27 iunie. Crezi că mai trăiește? Oficial, e dată dispărută, dar asta e ambiguu și ne mai lasă speranțe. Tu ce știi? Ce să-i spun Alexandrei, fiica Tainei? să-i spun că mai
trăiește?
            Tăceam, nu știam mare lucru în plus. Dar Izabela nici nu voia răspuns, se temea că voi da răspunsuri criptice. Zicea: Noi o așteptăm... ea va veni într-o zi. Era mereu pusă pe ghidușii... mereu pusă pe șotii mitologice... Așa și acum, probabil.


(Dintr-un volum aflat în curs
de editare la „Junimea”)