Dialog apărut în Formula As - anul 1, nr. 6 (1), octombrie 1991
Semnează Bogdan Ștefănescu și Cătălin C. Harnagea
Semnează Bogdan Ștefănescu și Cătălin C. Harnagea
SFIDÎND
MOARTEA
dialog
cu TAINA DUȚESCU-COLIBAN, lector universitar la Facultatea de limba și
literatura engleză din București, prima alpinistă din România care a urcat în
Himalaya.
Taina
Duțescu-Coliban s-a născut în 1943 la Cernăuți, refugiindu-se în cursul
aceluiași an, cu părinții, la București.
A
urmat Facultatea de limbi germanice, secția engleză-română și Facultatea de
matematică, cursuri fără frecvență.
Din
1966 predă la Facultatea de engleză din București, catedra de limba și
literatura engleză.
Lucrări
publicate: Curs de categorii gramaticale ale limbii engleze, apărut în 1983,
articole în „Revue Roumain de linguistique“, „Cahiers de linguistique“ și în
Analele universității București.
Activitate
ziaristică: eseuri politice (după decembrie 1989) în săptămînalul Phoenix și
cotidienele România Liberă și Alianța Civică.
Este
căsătorită cu Emil Coliban, economist, alpinist cu performanțe deosebite
(premiere în Bucegi, Piatra Craiului, Cheile Bicazului, prima ascensiune a
Directei Americane din Dru – Alpi și a peretelui nordic din Piz Badille) și are
trei copii: Alexandra, Călina și Victor.
Performanțe
în alpinism:
1963
– prima ascensiune, iarna, pe Valea Gălbinele și Hornul Coamei, în Bucegi.
1965
– Fisura Albastră, traseul direct, cap de coardă (prima escaladă a traseului
avînd cap de coardă o femeie), dificultate maximă.
1968
– Fisura Artei din Cheile Bicazului, cap de coardă, dificultate maximă.
1970
– Traseul Speranței din Bucegi, premieră de iarnă, cap de coardă: Emil Coliban,
dificultate maximă.
1971
– Escaladarea pe vîrfurile Lucania și Steele din Alaska.
1973
– Tentativă pe vîrful Ușba de Nord din Caucaz.
1976
– Accident în Retezat la Campionatul Național de Alpinism. Degerături de gradul
III la ambele picioare. Urmează trei luni de spitalizare împreună cu Sanda
Isăilă.
1977 – Tot cu Sanda Isăilă escaladează Fisura Albastră din Bucegi și Santinela de la Gîtul Iadului din Cheile Bicazului (premieră în echipă feminină).
1977 – Tot cu Sanda Isăilă escaladează Fisura Albastră din Bucegi și Santinela de la Gîtul Iadului din Cheile Bicazului (premieră în echipă feminină).
1980
– Ascensiunea pilierului vestic din Piz-Palu în Alpii Bernezi și a crestei
Kuffner (Arete de la Tour Ronde) din masivul Mont Blanc (cu Sanda Isăilă).
Escaladarea pintenului Walker din Grandes Jorasses și a pilierului central
Freney (cu Emil Coliban).
1983
– În Bulgaria, traseu de maximă dificultate Vejolite.
1984
– Vîrful Mont Blanc, escaladă solo pe traseul primilor ascensioniști; trasee de
maximă dificultate în faleza de la Presles (împreună cu unul dintre cei mai
buni alpiniști francezi, Patrick Cordier).
1985
– Expediție în Himalaya. Tentativă de premieră în peretele sudic al lui Gurja
Himal și pe Dhaulagiri I (8125m) pînă la aproximativ 7000m.
1990
– Ascensiune pe Han-Tengri (6995m), unul din cele mai nordice vîrfuri înalte
ale lanțului Tian-Șan.
UN
TEST AL MORTALITĂȚII
— Vă
considerați o femeie obișnuită, normală, în condițiile în care aveți trei
copii, un serviciu bun și practicați alpinismul? Sau așa ceva ar putea face
oricine?
— Să
spun că sînt normală, mi-aș face un compliment. Totuși, eu sper că sînt. Într-adevăr
nu este normal ca cineva care are o asemenea încărcătură de viață să mai facă
și alpinism. Adevărul este, însă, că eu fac foarte puțin alpinism...
— Nu
s-ar spune...
—
Vreau să subliniez că exisă oameni care consumă mult timp pentru treaba asta.
Eu nu fac așa. Sînt o amatoare. Nu mă antrenez în mod special. Hai, poate
exagerez, mă antrenez cînd am un obiectiv special dar, uite, anul trecut pe
Han-Tengri, în Tian-Șan, nu m-am dus antrenată. Am mers pe alte resorturi, nu
pe cele sportive. Sînt și mari performeri, la ora actuală, care nu se
antrenează. Și totuși fac lucruri extraordinare. De exemplu, elvețianul Loretan
a escaladat Everestul într-un timp fantastic: 40 de ore și jumătate urcarea și
4 ore jumătate coborîrea.
—
Cum se explică acestea? Cum de sportivi care se antrenează din greu nu
îndrăznesc acțiuni pe care alții le fac fără vreun antrenament prealabil?
— În
momentul cînd privești alpinismul pur și simplu ca un sport l-ai omorît. Îți
mănînci singur terenul de sub picioare. Alpiniștii nu sînt nebuni, ei sînt
excrescențele prin care specia își testează mortalitatea. Cum spunea foarte
frumos un mare alpinist polonez, Vojtek Kurtyca, „alpinismul, ca activitate,
exprimă o poziție clasică dintre instinctul de conservare și nevoia de testare
a mortalității.“
—
Limita viabilității.
—
Exact.
OAMENII
NU TREBUIE ATRAȘI SPRE ALPINISM
— Ce
v-au spus părinții despre escapadele montane?
—
Niciodată nu le-a convenit și întotdeauna au existat niște tensiuni pe care,
însă, au reușit să le depășească. Nu m-au împovărat cu grija lor sau cu
reproșuri.
—
Dar colegii de facultate?
—
Sînt drăguți. Par să mă admire.
— Soțul
probabil că vă aprobă?
— Ar
fi culmea să nu mă aprobe. De fapt el e alpinistul. Eu sînt o doamnă care se
plimbă din cînd în cînd prin trasee.
—
Aveți vreo senzație de culpabilitate față de copiii dumneavoastră că vi s-ar
putea întîmpla ceva grav într-una din expediții?
— Eu
nu mă gîndesc la copii cînd merg pe munte. Trebuie să am grijă să nu pățesc
ceva și îmi sînt suficientă. Ba, chiar, pot să spun că gonesc gîndul ăsta cînd
sînt într-o tură foarte grea.
—
Copiilor dumneavoastră, le-ați da voie să plece pe munte?
—
Copiii sînt făcuți să nu le dai voie să facă chiar orice. Niciodată nu i-aș
îndemna să meargă pe munte. Deci, mersul este o alegere personală. Consider că
oamenii nu trebuie atrași să facă alpinism. La alpinism nu trebuie să ți se
ușureze accesul.
ALPINISMUL
ESTE O PRIMEJDIE PENTRU VIAȚĂ
—
Simțiți ceva deosebit pe munte?
—
Nu, nu este ceva deosebit. Mi se întîmplă să fac ascensiuni dificile și să nu
simt nimic. Altă dată, mă duc în parcul Herăstrău, văd un copac cu frunze
galbene, lucește apa și este fantastic. Nu știu cum se întîmplă, dar,
cîteodată, mi se face dor de miros de frig, de efort, de zăpadă, de lumea de
munte. Și lumea de acolo înseamnă toate astea la un loc.
—
Care este diferența între lumea despre care vorbiți și oraș? Este mai elementară,
mai esențializată, mai liberă, mai curată?
—
Este extraordinar de concretă.
—
Oferă o contrapondere față de lingvistică, care este foarte teoretică? (Rîde)
— În
orice caz după o astfel de escapadă toate lucrurile acestei lumi se așează
frumos, într-o ordine pe care o poți stăpîni. Cînd lucrez la ceva, cînd învăț,
lingvistica de exemplu, nu accept să merg pe munte. Muntele nu mai are loc.
Iar, atunci, cînd urc ceva dificil mă absoarbe într-atît încît nu mai pot face
lingvistică.
— Se
consideră că alpinismul nu este un sport fiindcă nu presupune o întrecere între
două sau mai multe ființe umane ci o întrecere cu natura însăși...
—
Într-adevăr nu este în nici un caz un sport. Performanța în alpinism este mai
deschisă decît, să zicem, la săritura în înălțime, care se face pe o singură
dimensiune. În alpinism performanța este deschisă pe mai multe coordonate. Tot
Kurtica afirma că, cel puțin în epoca actuală, s-a ajuns să se facă ceea ce
acum 10 ani era o glumă la un pahar de bere. Să urci noaptea, singur, „gol“ și
nedormit pe deasupra. Ei, acum, așa se urcă: noaptea, „gol“, singur și nedormit.
Noaptea fiindcă toți au înțeles că ziua e prea cald. Nedormit, căci s-a
constatat că nu este bine să dormi în timpul ascensiunii fiindcă somnul îți
modifică ritmul biologic, lăsînd organismul fără apărare. Cei care au făcut
Everestul în trei zile nu au dormit. S-au odihnit, au mîncat dar atît. Iar dacă
vrei să faci ascensiuni solitare mergi „gol“, adică îți iei minimum necesar de
echipament. Cînd ajungi să urci un vîrf de 8000 de metri fără rezerve de hrană,
fără un adăpost, fără oxigen, fără îmbrăcăminte groasă înseamnă că ești
extraordinar de stăpîn pe tine. Asta este o performanță nu numai sportivă ci
umană la modul general.
—
Alpinismul e periculos?
—
Este, cum spunea un prieten de-al meu, cioban din Zamora, „cu primejdie pentru
viață“.
PREMONIȚII
—
V-a fost vreodată frică?
—
Bineînțeles. Tot timpul mi-e frică. Dar, nu intru în panică.
— Vi
s-a întîmplat să vă gîndiți într-un moment critic, ce căutați acolo?
—
Nu.
— Ce
diferență este între concentrarea înaintea unei ore de curs și cea de dinaintea
unei escalade?
—
Cred că merge pe același mecanism. Doar condițiile le colorează altfel.
— Într-un
film, de altfel foarte controversat, despre alpinism, „Moartea unui ghid“,
exista un motto care spunea: „Cei din vale nu au dreptul să ne judece“. Sînteți
de acord?
—
Filmul „Moartea unui ghid“ este o mare porcărie, fiindcă el se referă
tendențios la o situație reală. Și poate nu ar fi așa de grav faptul că
prezintă o imagine deformată a alpinismului. Prezintă un caz patologic, așa cum
nici unul dintre noi nu a auzit să fi existat, ca pe o realitate tipic alpină.
În
privința motto-ului pot să-l citez în acest sens și pe Reinhold Messner, unul
dintre cei mai mari alpiniști ai lumii, care întrebat despre moartea fratelui
său pe Nanga-Parbat (Himalaya-Karakorum), sublinia că: „Nu dau socoteală
nimănui fiindcă doar eu am fost acolo și numai eu știu de ce și cum am
acționat. “
Pe
de altă parte mi se pare periculoasă o elitizare a alpinismului. Un „om din
vale“ care urcă la Vîrful cu Dor și vede într-o seară, creasta plină de zăpadă
și cerul încărcat de stele are o bucurie poate la fel de mare ca un cuceritor
al Everestului.
—
Alpinistul este, în general, un om singur. Trăind mult în natură lovindu-se de
greutăți pe care un om obișnuit nu le are, cîteodată este în măsură de a
recepta acele percepții senzoriale, cum sînt numite de parapsihologie. Ați
trecut prin astfel de momente?
— Nu
știu ce să spun. Probabil că se poate interpreta ca premoniție ceea ce am
simțit în ajunul unui accident mortal, cînd s-au prăpădit doi prieteni de-ai
mei. Eram la munte, m-am trezit dimineața ca și cum aș fi avut un vis urît, cu
o senzație de rău, de malefic în camera unde dormeam. Acolo unde erau și ei. Am
plecat toți în tură, eu gîndindu-mă că mi se va întîmpla ceva. Nu am făcut nici
un gest să mă sustrag pentru că ar fi fost caraghios. Am urcat un traseu, cu o
coborîre foarte expusă, pe brînele dinspre Valea Cerbului, unde alterna gheața cu
iarba uscată și pămînt alunecos. Preocupată de problema fiecărui pas am uitat
de „premoniția“ din zori. Cînd am ajuns jos am aflat că cei doi muriseră.
S-au întîmplat lucruri ciudate și cînd am fost
în Himalaya.
Nu e
locul să vorbesc acum despre prietenul pe care l-am pierdut în expediția din
1985, doctorul Cezar Vărgulescu, deși, pentru mulți, moartea lui a fost un
mister. Nu și pentru noi, Emil și cu mine, care eram cu el în echipă. Subiectul
este prea dureros încă și prea important ca să-l expediez ca răspuns la o
întrebare între altele. Pot spune că a fost, acolo, ȘI ACOLO, o luptă între
BINE ȘI RĂU, iar el era campion al binelui. Dacă au intervenit în această luptă
forțe oculte, e greu de spus. În orice caz, după moartea lui Cezar, în peretele
sudic al lui Gurja Himal, Emil și cu mine și cu alt coechipier rămas, Cornel Coman,
am făcut o tentativă pe Dhaulagiri. La coborîre am scăpat ca prin urechile
acului, Cornel și-a amînat plecarea cu o zi, ceea ce l-a făcut să nu treacă la
momentul stabilit prin locul unde o uriașă avalanșă de pietre a rupt totul:
drum, pădure. Am reușit să coborîm de pe Dhaulagiri, din șeaua nord-estică, pe
cascada de gheață a lui Myagdi, care se prăbușea în urma noastră. Am fost
ajutați? A fost rezultatul farmecelor pe care le-a făcut o femeie într-un
cătun, la urcare? Greu de spus.
—
Credeți în lucrurile astea?
— Nu
cred nimic. Constat. Constat și mă mișc fără sfială printre ele pentru că altă
soluție, oricum, nu am.
FAC
PARTE DIN GRUPA A PATRA A LUI CONFUCIUS
— Ce
ascensiuni v-ați dori să faceți pe viitor?
—
Multă vreme am visat să urc pe Han-Tengri, un vîrf de aproape 7000 de metri, la
granița dintre China, Rusia și Mongolia. Anul trecut l-am urcat. Pe viitor, nu
știu. Aș vrea să fac mai multă cățărare. Și să mai ajung o dată în munți
înalți. Este, însă, o perspectivă care se îndepărtează rapid pentru că
expedițiile în Pakistan sînt din ce în ce mai greu de realizat. Acum, de
exemplu, mă atrage K2, al doilea vîrf, ca înălțime, după Everest, fiindcă am
auzit că s-au scos corzile fixe din partea de jos. Ar fi posibilă o escaladare
în condiții de sportivitate normală. Dar ... poate după ce ies la pensie!
—
După o experiență montană aveți senzația unei mai mari înțelepciuni, unei mai
mari detașări?
— Nu
știu. Poate. Eu cred că fac parte din grupa a patra a lui Confucius: din cei
care se nasc proști și se străduiesc să se facă deștepți.
Foarte frumos si direct! Pentru cine pricepe.....
RăspundețiȘtergereFarte fain textul! E rar sa citesti un text profund venind din lumea alpina...
RăspundețiȘtergereO femeie interesantă.
RăspundețiȘtergereIndiscutabil, mintoasă.
Rămîne.
O persoana deosebita, din pacate din ce in ce mai rare asemenea persoane. :(
RăspundețiȘtergereJos palaria!
RăspundețiȘtergereWaw.... Super! De unde pot face rost de revista cu pricina? Platesc oricat? Multumesc!
RăspundețiȘtergere