miercuri, 10 decembrie 2014

SFIDÎND MOARTEA

Dialog apărut în Formula As - anul 1, nr. 6 (1), octombrie 1991
Semnează Bogdan Ștefănescu și Cătălin C. Harnagea




SFIDÎND MOARTEA

dialog cu TAINA DUȚESCU-COLIBAN, lector universitar la Facultatea de limba și literatura engleză din București, prima alpinistă din România care a urcat în Himalaya.

Taina Duțescu-Coliban s-a născut în 1943 la Cernăuți, refugiindu-se în cursul aceluiași an, cu părinții, la București.
A urmat Facultatea de limbi germanice, secția engleză-română și Facultatea de matematică, cursuri fără frecvență.
Din 1966 predă la Facultatea de engleză din București, catedra de limba și literatura engleză.
Lucrări publicate: Curs de categorii gramaticale ale limbii engleze, apărut în 1983, articole în „Revue Roumain de linguistique“, „Cahiers de linguistique“ și în Analele universității București.
Activitate ziaristică: eseuri politice (după decembrie 1989) în săptămînalul Phoenix și cotidienele România Liberă și Alianța Civică.
Este căsătorită cu Emil Coliban, economist, alpinist cu performanțe deosebite (premiere în Bucegi, Piatra Craiului, Cheile Bicazului, prima ascensiune a Directei Americane din Dru – Alpi și a peretelui nordic din Piz Badille) și are trei copii: Alexandra, Călina și Victor.
Performanțe în alpinism:
1963 – prima ascensiune, iarna, pe Valea Gălbinele și Hornul Coamei, în Bucegi.
1965 – Fisura Albastră, traseul direct, cap de coardă (prima escaladă a traseului avînd cap de coardă o femeie), dificultate maximă.
1968 – Fisura Artei din Cheile Bicazului, cap de coardă, dificultate maximă.
1970 – Traseul Speranței din Bucegi, premieră de iarnă, cap de coardă: Emil Coliban, dificultate maximă.
1971 – Escaladarea pe vîrfurile Lucania și Steele din Alaska.
1973 – Tentativă pe vîrful Ușba de Nord din Caucaz.
1976 – Accident în Retezat la Campionatul Național de Alpinism. Degerături de gradul III la ambele picioare. Urmează trei luni de spitalizare împreună cu Sanda Isăilă.
1977 – Tot cu Sanda Isăilă escaladează Fisura Albastră din Bucegi și Santinela de la Gîtul Iadului din Cheile Bicazului (premieră în echipă feminină).
1980 – Ascensiunea pilierului vestic din Piz-Palu în Alpii Bernezi și a crestei Kuffner (Arete de la Tour Ronde) din masivul Mont Blanc (cu Sanda Isăilă). Escaladarea pintenului Walker din Grandes Jorasses și a pilierului central Freney (cu Emil Coliban).
1983 – În Bulgaria, traseu de maximă dificultate Vejolite.
1984 – Vîrful Mont Blanc, escaladă solo pe traseul primilor ascensioniști; trasee de maximă dificultate în faleza de la Presles (împreună cu unul dintre cei mai buni alpiniști francezi, Patrick Cordier).
1985 – Expediție în Himalaya. Tentativă de premieră în peretele sudic al lui Gurja Himal și pe Dhaulagiri I (8125m) pînă la aproximativ 7000m.
1990 – Ascensiune pe Han-Tengri (6995m), unul din cele mai nordice vîrfuri înalte ale lanțului Tian-Șan.

UN TEST AL MORTALITĂȚII
— Vă considerați o femeie obișnuită, normală, în condițiile în care aveți trei copii, un serviciu bun și practicați alpinismul? Sau așa ceva ar putea face oricine?
— Să spun că sînt normală, mi-aș face un compliment. Totuși, eu sper că sînt. Într-adevăr nu este normal ca cineva care are o asemenea încărcătură de viață să mai facă și alpinism. Adevărul este, însă, că eu fac foarte puțin alpinism...
— Nu s-ar spune...
— Vreau să subliniez că exisă oameni care consumă mult timp pentru treaba asta. Eu nu fac așa. Sînt o amatoare. Nu mă antrenez în mod special. Hai, poate exagerez, mă antrenez cînd am un obiectiv special dar, uite, anul trecut pe Han-Tengri, în Tian-Șan, nu m-am dus antrenată. Am mers pe alte resorturi, nu pe cele sportive. Sînt și mari performeri, la ora actuală, care nu se antrenează. Și totuși fac lucruri extraordinare. De exemplu, elvețianul Loretan a escaladat Everestul într-un timp fantastic: 40 de ore și jumătate urcarea și 4 ore jumătate coborîrea.
— Cum se explică acestea? Cum de sportivi care se antrenează din greu nu îndrăznesc acțiuni pe care alții le fac fără vreun antrenament prealabil?
— În momentul cînd privești alpinismul pur și simplu ca un sport l-ai omorît. Îți mănînci singur terenul de sub picioare. Alpiniștii nu sînt nebuni, ei sînt excrescențele prin care specia își testează mortalitatea. Cum spunea foarte frumos un mare alpinist polonez, Vojtek Kurtyca, „alpinismul, ca activitate, exprimă o poziție clasică dintre instinctul de conservare și nevoia de testare a mortalității.“
— Limita viabilității.
— Exact.

OAMENII NU TREBUIE ATRAȘI SPRE ALPINISM
— Ce v-au spus părinții despre escapadele montane?
— Niciodată nu le-a convenit și întotdeauna au existat niște tensiuni pe care, însă, au reușit să le depășească. Nu m-au împovărat cu grija lor sau cu reproșuri.
— Dar colegii de facultate?
— Sînt drăguți. Par să mă admire.
— Soțul probabil că vă aprobă?
— Ar fi culmea să nu mă aprobe. De fapt el e alpinistul. Eu sînt o doamnă care se plimbă din cînd în cînd prin trasee.
— Aveți vreo senzație de culpabilitate față de copiii dumneavoastră că vi s-ar putea întîmpla ceva grav într-una din expediții?
— Eu nu mă gîndesc la copii cînd merg pe munte. Trebuie să am grijă să nu pățesc ceva și îmi sînt suficientă. Ba, chiar, pot să spun că gonesc gîndul ăsta cînd sînt într-o tură foarte grea.
— Copiilor dumneavoastră, le-ați da voie să plece pe munte?
— Copiii sînt făcuți să nu le dai voie să facă chiar orice. Niciodată nu i-aș îndemna să meargă pe munte. Deci, mersul este o alegere personală. Consider că oamenii nu trebuie atrași să facă alpinism. La alpinism nu trebuie să ți se ușureze accesul.

ALPINISMUL ESTE O PRIMEJDIE PENTRU VIAȚĂ
— Simțiți ceva deosebit pe munte?
— Nu, nu este ceva deosebit. Mi se întîmplă să fac ascensiuni dificile și să nu simt nimic. Altă dată, mă duc în parcul Herăstrău, văd un copac cu frunze galbene, lucește apa și este fantastic. Nu știu cum se întîmplă, dar, cîteodată, mi se face dor de miros de frig, de efort, de zăpadă, de lumea de munte. Și lumea de acolo înseamnă toate astea la un loc.
— Care este diferența între lumea despre care vorbiți și oraș? Este mai elementară, mai esențializată, mai liberă, mai curată?
— Este extraordinar de concretă.
— Oferă o contrapondere față de lingvistică, care este foarte teoretică? (Rîde)
— În orice caz după o astfel de escapadă toate lucrurile acestei lumi se așează frumos, într-o ordine pe care o poți stăpîni. Cînd lucrez la ceva, cînd învăț, lingvistica de exemplu, nu accept să merg pe munte. Muntele nu mai are loc. Iar, atunci, cînd urc ceva dificil mă absoarbe într-atît încît nu mai pot face lingvistică.
— Se consideră că alpinismul nu este un sport fiindcă nu presupune o întrecere între două sau mai multe ființe umane ci o întrecere cu natura însăși...
— Într-adevăr nu este în nici un caz un sport. Performanța în alpinism este mai deschisă decît, să zicem, la săritura în înălțime, care se face pe o singură dimensiune. În alpinism performanța este deschisă pe mai multe coordonate. Tot Kurtica afirma că, cel puțin în epoca actuală, s-a ajuns să se facă ceea ce acum 10 ani era o glumă la un pahar de bere. Să urci noaptea, singur, „gol“ și nedormit pe deasupra. Ei, acum, așa se urcă: noaptea, „gol“, singur și nedormit. Noaptea fiindcă toți au înțeles că ziua e prea cald. Nedormit, căci s-a constatat că nu este bine să dormi în timpul ascensiunii fiindcă somnul îți modifică ritmul biologic, lăsînd organismul fără apărare. Cei care au făcut Everestul în trei zile nu au dormit. S-au odihnit, au mîncat dar atît. Iar dacă vrei să faci ascensiuni solitare mergi „gol“, adică îți iei minimum necesar de echipament. Cînd ajungi să urci un vîrf de 8000 de metri fără rezerve de hrană, fără un adăpost, fără oxigen, fără îmbrăcăminte groasă înseamnă că ești extraordinar de stăpîn pe tine. Asta este o performanță nu numai sportivă ci umană la modul general.
— Alpinismul e periculos?
— Este, cum spunea un prieten de-al meu, cioban din Zamora, „cu primejdie pentru viață“.

PREMONIȚII
— V-a fost vreodată frică?
— Bineînțeles. Tot timpul mi-e frică. Dar, nu intru în panică.
— Vi s-a întîmplat să vă gîndiți într-un moment critic, ce căutați acolo?
— Nu.
— Ce diferență este între concentrarea înaintea unei ore de curs și cea de dinaintea unei escalade?
— Cred că merge pe același mecanism. Doar condițiile le colorează altfel.
— Într-un film, de altfel foarte controversat, despre alpinism, „Moartea unui ghid“, exista un motto care spunea: „Cei din vale nu au dreptul să ne judece“. Sînteți de acord?
— Filmul „Moartea unui ghid“ este o mare porcărie, fiindcă el se referă tendențios la o situație reală. Și poate nu ar fi așa de grav faptul că prezintă o imagine deformată a alpinismului. Prezintă un caz patologic, așa cum nici unul dintre noi nu a auzit să fi existat, ca pe o realitate tipic alpină.
     În privința motto-ului pot să-l citez în acest sens și pe Reinhold Messner, unul dintre cei mai mari alpiniști ai lumii, care întrebat despre moartea fratelui său pe Nanga-Parbat (Himalaya-Karakorum), sublinia că: „Nu dau socoteală nimănui fiindcă doar eu am fost acolo și numai eu știu de ce și cum am acționat. “
     Pe de altă parte mi se pare periculoasă o elitizare a alpinismului. Un „om din vale“ care urcă la Vîrful cu Dor și vede într-o seară, creasta plină de zăpadă și cerul încărcat de stele are o bucurie poate la fel de mare ca un cuceritor al Everestului.
— Alpinistul este, în general, un om singur. Trăind mult în natură lovindu-se de greutăți pe care un om obișnuit nu le are, cîteodată este în măsură de a recepta acele percepții senzoriale, cum sînt numite de parapsihologie. Ați trecut prin astfel de momente?
— Nu știu ce să spun. Probabil că se poate interpreta ca premoniție ceea ce am simțit în ajunul unui accident mortal, cînd s-au prăpădit doi prieteni de-ai mei. Eram la munte, m-am trezit dimineața ca și cum aș fi avut un vis urît, cu o senzație de rău, de malefic în camera unde dormeam. Acolo unde erau și ei. Am plecat toți în tură, eu gîndindu-mă că mi se va întîmpla ceva. Nu am făcut nici un gest să mă sustrag pentru că ar fi fost caraghios. Am urcat un traseu, cu o coborîre foarte expusă, pe brînele dinspre Valea Cerbului, unde alterna gheața cu iarba uscată și pămînt alunecos. Preocupată de problema fiecărui pas am uitat de „premoniția“ din zori. Cînd am ajuns jos am aflat că cei doi muriseră.
     S-au întîmplat lucruri ciudate și cînd am fost în Himalaya.
     Nu e locul să vorbesc acum despre prietenul pe care l-am pierdut în expediția din 1985, doctorul Cezar Vărgulescu, deși, pentru mulți, moartea lui a fost un mister. Nu și pentru noi, Emil și cu mine, care eram cu el în echipă. Subiectul este prea dureros încă și prea important ca să-l expediez ca răspuns la o întrebare între altele. Pot spune că a fost, acolo, ȘI ACOLO, o luptă între BINE ȘI RĂU, iar el era campion al binelui. Dacă au intervenit în această luptă forțe oculte, e greu de spus. În orice caz, după moartea lui Cezar, în peretele sudic al lui Gurja Himal, Emil și cu mine și cu alt coechipier rămas, Cornel Coman, am făcut o tentativă pe Dhaulagiri. La coborîre am scăpat ca prin urechile acului, Cornel și-a amînat plecarea cu o zi, ceea ce l-a făcut să nu treacă la momentul stabilit prin locul unde o uriașă avalanșă de pietre a rupt totul: drum, pădure. Am reușit să coborîm de pe Dhaulagiri, din șeaua nord-estică, pe cascada de gheață a lui Myagdi, care se prăbușea în urma noastră. Am fost ajutați? A fost rezultatul farmecelor pe care le-a făcut o femeie într-un cătun, la urcare? Greu de spus.
— Credeți în lucrurile astea?
— Nu cred nimic. Constat. Constat și mă mișc fără sfială printre ele pentru că altă soluție, oricum, nu am.

FAC PARTE DIN GRUPA A PATRA A LUI CONFUCIUS
— Ce ascensiuni v-ați dori să faceți pe viitor?
— Multă vreme am visat să urc pe Han-Tengri, un vîrf de aproape 7000 de metri, la granița dintre China, Rusia și Mongolia. Anul trecut l-am urcat. Pe viitor, nu știu. Aș vrea să fac mai multă cățărare. Și să mai ajung o dată în munți înalți. Este, însă, o perspectivă care se îndepărtează rapid pentru că expedițiile în Pakistan sînt din ce în ce mai greu de realizat. Acum, de exemplu, mă atrage K2, al doilea vîrf, ca înălțime, după Everest, fiindcă am auzit că s-au scos corzile fixe din partea de jos. Ar fi posibilă o escaladare în condiții de sportivitate normală. Dar ... poate după ce ies la pensie!
— După o experiență montană aveți senzația unei mai mari înțelepciuni, unei mai mari detașări?
— Nu știu. Poate. Eu cred că fac parte din grupa a patra a lui Confucius: din cei care se nasc proști și se străduiesc să se facă deștepți.

5 comentarii:

  1. Foarte frumos si direct! Pentru cine pricepe.....

    RăspundețiȘtergere
  2. Farte fain textul! E rar sa citesti un text profund venind din lumea alpina...

    RăspundețiȘtergere
  3. O femeie interesantă.
    Indiscutabil, mintoasă.

    Rămîne.

    RăspundețiȘtergere
  4. O persoana deosebita, din pacate din ce in ce mai rare asemenea persoane. :(

    RăspundețiȘtergere