joi, 2 iulie 2015

Hiperviață



VASILE ANDRU

Taina Hiacinta era foarte aproape de Dumnezeu când s-a prăbușit, în Himalaya

               

            Părinții sau nașii, botezând-o cu numele Taina Hyacintha, au programat-o cu o moarte „mitologică”. Tatăl, savantul, știa cine a fost Hyacintha și ce moarte atroce a avut, dar, om rațional, nu admitea că numele influențează destinul.
            În primăvara 1992, în Himalaya, mi-am luat rămas bun de la Hyacintha, drumurile noastre se separau: eu am rămas la poalele muntelui, la o mănăstire lamaistă; iar dânsa, în echipă cu Sandita, tot alpinistă part time, au continuat urcușul, pe creste, cu o dotare modestă, cu doar zece porteri însoțitori, intr-o expediție teribilă, vrând să atingă un pisc redutabil, Dhaulagiri (8167 m.)
            Mi s-a părut, o clipă, că aș putea să le determin să-și schimbe planul vieții; și să rămână aici, la mănăstirea lamaistă care ne oferea o ospitalitate necondiționată, adică nu ne cerea sa ne convertim, ci puteam să slujim dumnezeului cu care venisem de-acasă… Să încerc să le schimb planul vieții…Totuși nu eram convins că aici, în mănăstire, Dumnezeu ar fi mai palpabil decât pe vârful Dhaulagiri unde mergea Hyacintha. Simțeam o bucurie că ea va ajunge acolo… că tot asceză se cheamă ceea ce face ea… Orgoliul monahicesc a născut zicerea: „doar mănăstirea e tinda raiului”. Cunoscusem multe tinde ale raiului, iar mănăstirea era, mai curând,
sala de așteptare a unui rai plauzibil.
            Hyacintha: Dar eu nu pe Dumnezeu îl caut, Andrule. Eu sunt doar o alpinistă. Mai bine zis, sunt doar o alpinistă part time! (În principal, full time, ea era lector universitar. Absolvise două Facultăți politehnică și filologie.)
            Andru: Şi în mănăstire, Dumnezeu este la purtător... Iubesc mănăstirea ca oaspete, după cum iubesc planeta asta ca oaspete. Pun și eu osul la treabă, la asceză adică, că nu-s un oaspete somnoros. Dar știu că Dumnezeu nu-i chiriaș într-un templu, ci se află oriunde Îl aduci tu, oriunde Îl chemi. Tu, pe piscul Dhaulagiri, vei atinge cerul cu mânuța ta... Noi, aici, pe prispe mănăstirești, suntem departe de cerul pe care tu îl vei atinge cu mâna. Asta mi-a spus-o și un mahatma din Uttarkashi: Sri Tapovan… A zis că pe zeii săi el nu i-a aflat în templu, ci i-a aflat numai in munți. Sri Tapovan este un mistic hoinar prin Himalaya.
            Atunci tu de ce iubești stupa asta?
            Eu sunt un hoinar prin mănăstiri. Nu știu alții cum sunt... dar eu simt că aici emoțiile religioase sunt mai intense. Intense până la fosforescență. Pentru Sri Tapovan, emoțiile religioase erau mai intense în pustia muntelui. Despre tine aș spune că, cu cât urci mai sus în Himalaya, cu atît ești mai aproape de cer. Şi vei fi mai aproape de legenda ta personală.
            Ştii, Andrule, eu mă piș pe legenda mea personală. Noi urcăm muntele pentru că muntele există. Acolo sus, se află universul paralel de care vorbesc inițiații. Intri în altă lume. Acea lume mă copleșește. Şi cobor de pe munte numai ca să mai am unde urca din nou, încă o dată. Acolo... te muți în alt tărâm. Pentru asta ne ducem noi pe Acoperișul Lumii. Eu am mai urcat o dată în Himalaya, tot pentru Dhaulagiri, dar n-am reușit să-l ating. Am ajuns însă destul de sus, destul de aprope de vârf.
            Aș face o comparație între alpinist și monah. Într-o mănăstire se poate și trândăvi, iar un leneș precum cuviosul Aretas și-a găsit mântuirea în clausură. Pe când cinul vostru, al alpiniștilor himalaieni, exclude orice trândavie... Este singura asceză perfectă...
            Taina Hyacintha: Tu citești totul în cheie religioasă, Andrule. Este ticul tău profesional, să zic așa. Sau poate mă idealizezi pe mine... Îți cam idealizezi colegii de generație, vrei să inventezi niște genii în biata noastră promoție... Sau îți repari niște frustrări personale... că-n mintea lui homo viator există o fantasmă de expediționar... Vorbind în cheia ta mistică, evident, Dumnezeu e tare greu abordabil în locuri friguroase, între zăpezi veșnice. Vezi, marile religii s-au născut la tropice.
            Eu cred ferm că tu, Taina, pe măsură ce urci pe culme, ești mai aproape de Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu este o vastitate interioară, e nevoie de o scară, de un munte... un Carmel... un Tabor... Ca să-l descoperi, îți trebuie fie un munte; iar ca să-l slujești, un templu... Așa că eu te laud acum, și-ți spun că ești mai vrednică decât toți devoții... Dar, în acest ceas, sufletul meu este mâhnit, Hyacintha...
            Ai vreo presimțire... cu privire la ascensiune? Nu-mi ascunde, cred că știi ceva, simți ceva... Voi ăștia, cu yoga, cu zen-ul, cu samadhi, știți ceva. Eu nu sunt superstițioasă, nu mă sperii. Te rog, nu mă cocoloși, spune-mi în față. Orice mi-ai zice, tot nu mă abat, ceasul pornirii e decis, cei 10 porters au bagajele în spinare... Dar spune-mi dacă ai vreo presimțire. Ştii, și Alexandru cel Mare când mergea la război, consulta oracolul. Așa şi eu... Spune-mi, ajung sau nu ajung pe Dhaulagiri?
            Nu știu, Hyacintha. Nu pot să profețesc, ci cel mult să ursesc... Munții ăștia au toți imensitate, și piscul de 5000 de metri seamănă cu cel de 8172 de metri. Eu și la 2300 de metri, simt că Himalaya mi-a arătat tot ce are. După cum... nu trebuie să bei tot oceanul ca să afli că apa lui e sărată... Dar astea sunt parabole, ori tu vrei un oracol. Nu știu, Hyacintha. Nu pot profeți, dar pot ursi. Tu vei ajunge la Dhaulagiri...
            Când voi scrie despre acestea, peste 22 de ani, lucrurile vor fi deja întâmplate, așa că voi putea face profeții despre trecut... Atunci, discuția despre drumurile noastre care se bifurcă va fi fost parțial oraculară...
            Hyacintha: Am priceput că tu vrei ca eu și Sandita să rămânem aici, să ne convertești la meditația Om mani padme hum... de frică mare că neam putea prăbuși... Să știi că orice alpinist în Himalaya este conștient că pasul următor poate fi fatal... și totuși în fiecare an suntem tot mai mulți care batem munții. Ai vrea să rămânem aici, în perspectiva de a muri liniștite în bârlogul nostru... și tu să ne înveți să atingem extazul mistic... Dar noi două, Sandita și cu mine... am atins extazul – mistic sau nemistic. Şi... e timpul să pornim la drum. Am trândăvit frumos pe aici, am făcut antrenament și dozarea efortului la relieful înconjurător, urcat și coborât, cinci zile, febră musculară, articulații desclănțate, glezne sucite. În satul din vale, două zile de trândăvie, așteptându-l pe godo-ul nostru cu nume de indian, Bhakti, care ne-a găsit porteri, ne-a dotat cu
de toate... Dar, în timp ce-l așteptam, în casa lui, Pushpa ne-a făcut rost de vopsele... am făcut stegulețe cu embleme, că la Base Camp mai este o expediție gata să ia cu asalt Piscul, o expediție siberiano-germană, și să nu creadă „comuniștii și fasciștii ăia” din expediția siberiano-germană că noi am fi doar simpli trekkeri prin Base Camp... Am și un steguleț tricolor pe care-l voi planta acolo, pe vârf... Așa că o luăm în sus. Sper să ne putem ține după porteri. Conducătorul lor, ăsta din sat, a fost de vreo 20 de ori în Base Camp, așa că știe drumul. Base Camp, adică Tabăra de Bază, care se află la 5000 de metri altitudine, este prima mare
etapă. Porterii ne conduc până acolo, apoi ei coboară și ne lasă singure în Base Camp, unde ne
mai antrenăm și așteptăm un timp bun de urcare. De acolo, ultimul asalt îl vom da însoțite doar de un șerpaș... și noi două...
            Așadar drumurile noastre se vor separa. Eu aveam să rămân la ospitaliera mănăstire, cu canonul meu, iar Hyacintha avea să urce marele munte, canonul ei. Cei zece porteri erau gata de plecare, încărcați cu bagaje, echipament și alimente pentru cinci săptămâni. Măștile de oxigen erau pregătite, că pe înălțimi aerul este foarte rarefiat. I-am zis:
            Taina, eu acum sărut mâna ta care va atinge cerul. Este pentru mine o clipă superlativă, să sărut mâna care va atinge cerul.
             Am spus-o cu o cutremurare care-mi trăda presimțirea finalului, și Hyacintha a fost emoționată. Dar a parat lovitura cu o îmbrâncitură de duh, băiețească: Fuck you!... sau așa ceva... Avea o lacrimă în colțul ochilor când a spus asta, poate din cauza emoției, poate din cauza frigului: eram totuși în  Himalaya!
            Deși este sobră si are humor cu carul... a resimțit elegia clipei. Ca marii asceți, gândul morții, vecinătatea morții, îi dubla focul vieții și nicidecum n-o trăgea îndărăt. Mărturisesc că, pe atunci, eu nu aveam „amintirea morții”; or, fără aceasta, niciodată nu simți abisul existenței sau culmile ei. Fără amintirea morții riști să te crezi nemuritor, nu în glorie ci în inconștiență, iar asta te ține la suprafața lumii, nu în inima ei; la suprafața lui Dumnezeu nu în miezul legii Lui... Riști să crezi că ai timp pentru tot felul de mărunțișuri... estetice. În privința asta, Hyacintha era cu 21 de pași înaintea mea, folosind codul Scării Sinaite. Mai mult, deși nu îl citise pe Evagrie Ponticul, în clipa asta era la înălțimea lui Evagrie Ponticul: avea amintirea morții, de aceea era strașnic de tonică și pusă pe șotii uraniene...
            În această stare de suflet ne-am despărțit. Nu știam că era ultima oară când o mai văd. Şi-mi părea rău ca am rostit acele cuvinte care, vrând să fie admirative, erau testamentare: Sărut mâna ta care va atinge cerul... Era ca și cum aș fi zis: Sărut mâna ta care va da mâna cu Dumnezeu... Vorbele mari pot programa subconștientul cu măreție, dar pot programa și viitorul tău, destinul, cu victorii de dincolo de lume...
            De altfel, ziceam, prima programare a destinului ei cu neant vesel i-au făcut-o părinții sau nașii, cand au botezat-o Taina... Adică ei n-au ținut cont că nașterea unui copil este chiar încetarea Tainei, este chiar o destăinuire, adică o întrupare... Doar moartea este taină absolută, şi nu trebuie să-l sortim pe copil Tainei.
            Dar Taina Hyacintha se amuza foarte tare de ambele nume ale ei. Considera că numele
Hyacintha este o poreclă nostimă și-i găsea rime culinare, gustoase. Adică nu-i lua în considerare semnificația mitologică, tragică (Hyacintha din mitologie moare înfășurată într-un veșmânt otrăvit alb ca neaua), ea nu credea că un asemenea nume poate fi de rău augur, ci il considera o glumă de proporțiile Olympului...
            La plecare, i-a zis Sanditei, tovarășa sa de drum și de prăpastie... i-a zis râzând de se veseleau și munții și soarele:
            — Pe cai! La drum! Ce mai aștepți? Înțelege că omul ăsta ne-a dat binecuvântare sinaită și lamaistă, așa că suntem în pace cu duhurile munților cu și fără cornițe... Pe cai!
            A scos un chiot lung, de hiperviață. Iuuu-huuuhuuuuu! Un chiot cu ecouri. Apoi mi-a zis:
            — Promit că-i ultimul chiot pe care-l scot aici; mi-am permis pentru ca suntem la poale de Nilagiri, pe malul unui râu, abia la ușile spre Acoperișul Lumii. Când vom fi la înălțime, este interzis să strigi sau să fluieri. Un chiot ca acesta, poate produce avalanșe fatale... care te pot trimite direct la Shiva sau la Anapurna, sau cum s-o fi numind lumea cealaltă în părțile locului...

***
            Hyacintha și coechipiera ei au fost înghițite de o avalanșă, la numai câteva verste de Dhaulagiri. Cu o zi înainte, expediția siberiano-germană a hotărât să ia drumul spre Vârf, iar româncele au plecat primele. Vârful era pe aproape, ele voiau să campeze la poalele lui după ce-l vor fi zărit. Astfel au mai înaintat câteva ore, apoi deodată în fața lor a strălucit vârful Dhaulagiri, mai orbitor decât l-au văzut din Tabăra de Bază, palpabil. Din locul acela, strălucea desenat pe orizont piscul care atingea cerul.
Îmi închipui că la vederea piscului, Hyacintha a trăit o emoție aproape de extaz, dar și-a stăpânit un binemeritat chiot. A fost o pură coincidență... între extazul ei de a vedea piscul și producerea avalanșei. Care putea fi stârnită și de o murmuire de pietre, de o pală de vânt... nu vom ști niciodată.
            Trupul Hyacinthei n-a fost găsit. Peste ani, în Peshware, satul din vale de unde pornești spre Dhaulagiri, i-a fost ridicat un mic memorial, iar o școala a primit numele româncei care a poposit acolo înainte de escaladare... înainte de a atinge cerul cu mâna ei. Ea producea o impresie durabilă ori pe unde trecea, prin vivacitate, prin humor, prin dărnicie, și oamenii locului și-o mai amintesc. Iar pomenirea lor este cea mai de preț postumitate.
            — Unde v-ați văzut ultima oară, ce vești ai de la Taina, unde ar putea fi, crezi că este rătăcită pe undeva?... mă întreba Izabela, verișoara Hiacintei, când am revenit în țară, pe 27 iunie. Crezi că mai trăiește? Oficial, e dată dispărută, dar asta e ambiguu și ne mai lasă speranțe. Tu ce știi? Ce să-i spun Alexandrei, fiica Tainei? să-i spun că mai
trăiește?
            Tăceam, nu știam mare lucru în plus. Dar Izabela nici nu voia răspuns, se temea că voi da răspunsuri criptice. Zicea: Noi o așteptăm... ea va veni într-o zi. Era mereu pusă pe ghidușii... mereu pusă pe șotii mitologice... Așa și acum, probabil.


(Dintr-un volum aflat în curs
de editare la „Junimea”)

9 comentarii:

  1. Formidabil !!!! Dumnezeu sa o ierte .Asteptam cartea .

    RăspundețiȘtergere
  2. Formidabil !!!! Dumnezeu sa o ierte .Asteptam cartea .

    RăspundețiȘtergere
  3. Draga Alu, de astazi stiu numai de blogul voastru si am citit 4 sau 5 oare acuma. Sint Heike din Germania, mama copiilor lui Radu Darvas - poate de amintesti. Radu mi-a povestit foarte mult de Taina si de voi. Si el a dorit foarte mult sa dam numele Taina la primul copilul noastru. Dar copilul a vrut sa fie un Luca.
    Draga Alu, as vrea sa vorbesc cu tine niste chestii mai private. Cum putem sa facem?

    Imi place foarte mult blogul voastru si sint impresionata tare.

    Cu drag Heike

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Heike, draga mea, am înțeles că ai mailul meu de la Irina. Scrie-mi, te rog. Te îmbrățișez.

      Ștergere
  4. Munte. Și nu numai
    Gîndirea de clan – mai mic ori mai mare. Ne periem (deseori la greu) unii pe alții. Dă bine la exterior, cît și nouă.

    ”Părinții sau nașii, botezând-o cu numele Taina Hyacintha, au programat-o cu o moarte „mitologică”. Tatăl, savantul, știa cine a fost Hyacintha și ce moarte atroce a avut, dar, om rațional, nu admitea că numele influențează destinul.
    În primăvara 1992, în Himalaya, mi-am luat rămas bun de la Hyacintha, drumurile noastre se separau: eu am rămas la poalele muntelui, la o mănăstire lamaistă; iar dânsa, în echipă cu Sandita, tot alpinistă part time, au continuat urcușul, pe creste, cu o dotare modestă, cu doar zece porteri însoțitori, intr-o expediție teribilă, vrând să atingă un pisc redutabil, Dhaulagiri (8167 m.)
    Mi s-a părut, o clipă, că aș putea să le determin să-și schimbe planul vieții; și să rămână aici, la mănăstirea lamaistă care ne oferea o ospitalitate necondiționată, adică nu ne cerea sa ne convertim, ci puteam să slujim dumnezeului cu care venisem de-acasă… Să încerc să le schimb planul vieții…Totuși nu eram convins că aici, în mănăstire, Dumnezeu ar fi mai palpabil decât pe vârful Dhaulagiri unde mergea Hyacintha. Simțeam o bucurie că ea va ajunge acolo… că tot asceză se cheamă ceea ce face ea… ”

    Chit că multe pe-acolo frizează neadevărul. Ca emitent de așa scrise, mai există marea plăcere de a modela realitatea precum plastilina, cuprinzînd în așa proces ditai Dumnezeu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu vă contrazic, dar nici autorului nu pot să-i iau în nume de rău exaltarea.

      Ștergere
  5. io prostie mai mare ca aiasta cu GANDIREA DE CLAN n-am citit. Tainei ii reprosasem odata ca se inconjoara un o lume cam pestrita...

    RăspundețiȘtergere
  6. Povestirea apare in volumul "Zece povestiri antume", aparut la Editura Paralela 45 in noiembrie 2016.

    RăspundețiȘtergere