Cea mai frumoasă poezie de toamnă

Tree at My Window

by Robert Frost

Tree at my window, window tree, 

My sash is lowered when night comes on; 

But let there never be curtain drawn 

Between you and me. 

Vague dream-head lifted out of the ground, 

And thing next most diffuse to cloud, 

Not all your light tongues talking aloud 

Could be profound. 

But tree, I have seen you taken and tossed, 

And if you have seen me when I slept, 

You have seen me when I was taken and swept 

And all but lost. 

That day she put our heads together, 

Fate had her imagination about her, 

Your head so much concerned with outer, 

Mine with inner, weather.

 

Brrr

Mă rog, contextul e mai larg. Sînt singură cu copiii, şi la 8:30 A. trebuie să fie la grădiniţă, unde are "responsabilităţi" (da, e în vocabularul ei). Pt că ieri am întîrziat, azi m-am trezit cu 10 minute mai devreme, fetei îi pregătisem hainele de aseară (a se citi că le pregătisem împreună după lungi negocieri), totul a mers brici, mi-am băut şi cafeaua, şi cînd să plecăm ... - pam, pam, ia, vă rog, mamele din public, să auzim, ce s-a întîmplat ?- ... cînd să plecăm, S. s-a căcat cu spume. Am aşteptat să termine opera, apoi m-am dus sus să-l schimb (încă aveam un avans de 5 minute) şi, în timp ce-l schimbam ... - pam, pam, mamele de băieţi din public, cine ne spune ce s-a întîmplat? - ... în timp ce-l schimbam, S. s-a pişat all over himself, aşa că a trebuit să-l schimb de tot. S-a dus avansul, plecam just in time, cînd am ieşit şi am dat de această minunată temperatură şi de un parbriz îngheţat bocnă. Racletă de gheaţă, evident, n-am, aşa că am aşteptat un sfert de oră să se încălzească motorul şi să se topească gheaţa.

Tată de porcuşori

Asta vrea fata mea de trei ani jumate. Asta îşi doreşte, asta îi lipseşte, asta ne cere să-i aducem cînd plecăm, împreună sau pe rînd, asta ne aminteşte să-i luăm, în fiecare dimineaţă cînd o ducem la grădiniţă.

Tată de porcuşori îi trebuie pentru familia de porcuşori din poză - o mamă-porcuşor în a cărei burtă se ascund trei pui de porcuşor care, dacă-i apeşi pe burtă, fac "groh, groh". Nici nu mai ştiu de unde a primit jucăria asta, care a avut, la început, mare succes şi a căzut apoi în dizgraţie, urmînd soarta oricărei jucării. Doar că, uite, acum a urcat iarăşi pe primele locuri în top pentru că, vinerea, are voie să ducă la grădiniţă o jucărie, din ograda proprie, şi s-a prins ea că, luînd mama-porcuşor, ia de fapt trei jucării în una (un pui s-a pierdut).

Săptămîna trecută am fost amîndoi plecaţi şi ne-a dat indicaţii clare: să-i aducem tată de porcuşori, un iepuraş pufos şi gumă care şterge creioanele colorate. Gumă am găsit foarte greu, spre surprinderea mea. De fapt, am găsit un set cu gumă, riglă, creion şi ascuţitoare. Cu iepuraşul am rezolvat-o în ultima clipă, la Ikea (ne-a reproşat că e cam cangur iepuraşul). Dar tată de porcuşori n-am găsit nicăieri, deşi cred că am intrat în vreo 10 magazine, cu misiunea asta. I-am explicat că am căutat peste tot şi n-am găsit, a înţeles.

Ieri, la Kaufland, am zărit un porcuşor: ăla din Winnie the Pooh. Am întrebat-o dacă e de părere că s-ar califica pentru poziţia de tată de porcuşor. A scos un "daaaa!" de s-au întors toţi cumpărătorii din jur să vadă ce minune am descoperit. Apoi l-a vrut, din cei trei porcuşori de la raft, pe cel fără preţ. I-am spus că trebuie să mai luăm unul cu noi, dintre cei cu preţ, ca să-l putem plăti. Apoi a urmat o lungă discuţie despre de ce nu putem să-i luăm pe amîndoi. Am ajuns la casă, l-am plătit, am plecat cu porcuşorul. Ea era tot dezamăgită că nu i-am luat pe amîndoi.

Eu, vizibil uşurată, i-am spus că ar trebui să se bucure că am găsit, în sfîrşit, tată de porcuşori.
"Unde?"
"Cum unde? La tine în mînă! Nu-i tatăl de porcuşori ăsta pe care l-am luat?"
"Nuuuuu! Ăsta e fratele mai mare. Acum o avem pe mama-porcuşor, trei pui mici şi un frate mai mare. Şi ne mai trebuie tată de porcuşori."

Cabana Bunloc

Azi am făcut, cu fetele, o plimbare pînă la cabana Bunloc, pe drumul din pădure pe care ne-am tot plimbat în ultimele zile. Era destul de înnorat, dar pînă la urmă am avut noroc să nu ne prindă ploaia. Oricum, în cel mai rău caz grăbeam pasul la vale prin pădure.

Urcuşul nostru a pornit din Săcele, chiar de la baza telescaunului. E o parte mai expusă la început, apoi drumul se ascunde în pădure unde urcuşul e lin şi răcoarea numai bună.

După vreo patruzeci şi cinci de minute de urcat lejer, am ieşit într-o poiană mare de unde se vedea cabana (în sus) şi Săcelele şi Braşovul în vale.


Încă vreun sfert de oră de urcat şi am ajuns în poiana în care e amplasată noua cabană Bunloc. Drumul trece şi pe lîngă fundaţia vechii cabane, care a ars în 2006.

O băbuţă amabilă ne-a arătat cabana: o prispă cu două mese de lemn, o sală de mese şi, deasupra ei, o cameră cu 11 paturi. În imediata vecinătate a cabanei mai sînt un foişor şi o masă.






Camera de dormit nu e prea child-friendly, cu scara abruptă şi lipsită de orice balustradă. În rest, ca-n orice cabană.
Preţul de persoană e de 20 lei pe noapte.
Pentru rezervări şi alte informaţii trebuie sunat Dl. Nicu: 0764 472547

Cred că vara se poate merge, totuşi cu copiii. Poiana e frumoasă şi pare un loc perfect pentru copii. Iar accesul e foarte uşor. De la cabană mai e doar un mic urcuş pînă la staţia terminus a telescaunului, deci se pot transporta relativ uşor bagaje mai voluminoase şi provizii. La cabană găseşti doar apă/suc/ bere şi cîteva prostii de ronţăit.


Ne-am întors pe aşa-zisa pîrtie de ski, un drum mai rapid decît cel prin pădure. A început să plouă chiar cînd am intrat pe strada noastră şi de-atunci nici că s-a mai oprit.

Taina şi haosul

Mama avea o lejeritate incredibilă în privinţa ordinei şi curăţeniei. Bănuiala mea e că excesul de curăţenie i se părea de neam prost. Aşa că nu făcea curăţenie niciodată. Şi nici ordine. O vizualizez cu uşurinţă făcînd lucruri din cele mai variate şi mai demne de laudă: jucîndu-se cu copii, făcînd de mîncare în doi timpi şi trei mişcări, pritocind varza pusă la murat, bătînd un cui, săpînd o groapă, aprinzînd un foc, cosind sau îndesînd fîn, montînd un cort, ţinînd un curs, spunînd bancuri, mi-o amintesc perfect căţărîndu-se sau meşterind sub capota Trabantului – dar nu, nu mi-o amintesc neam cu vreo mătură sau cîrpă în mînă.

La noi în casă era haos. Ştiu perfect că majoritatea oamenilor spun asta, la un moment dat, la trecut sau la prezent, despre casele lor. Ascultaţi aici – habar n-au ce spun. LA NOI în casă era haos. Noi cinci în două camere înghesuite, la etajul opt, plus cîinele (Pemba), plus diverse pisici. Şi posesiunile aferente care includeau - pe lîngă obişnuitele haine, jucării, cărţi, rechizite, oale şi alte alea - echipament de schi, camping şi alpinism, scule de tîmplărie şi croitorie, instrumente de pictat şi fotografiat/developat şi diverse alte obiecte cu utilitate dubioasă (îmi vine în minte acum o pompă de apă ruseasă: o chestie galbenă, masivă, care cîntărea vreo 20 de kile şi care stătea ascunsă într-un colţ de cămară, aşteptîndu-şi cuminte trezirea la viaţă întru cine ştie ce scop măreţ).
Pentru că mama nu făcea ordine, lucrurile îşi găseau singure locul, în mişcarea lor browniană prin casă. Adică se întîmpla cumva de nu găseai schiuri prin pat, şi nici oale pe balcon. Dar astea erau cam singurele reguli, de tip utilitar. În rest, indiferenţa mamei abolea tot ce vi se pare a fi regulă practică, tradiţională, de bun simţ – spuneţi-i cum vreţi. Adică vasele se spălau înainte de a fi folosite, nu după. La fel şi hainele. Cînd plecam în vreo tabără sau în cine ştie ce alt fel de deplasare hainele se spălau seara, tîrziu, şi se uscau apoi pe o sîrmă întinsă în diagonală deasupra bucătăriei, cu toate ochiurile de la aragaz mergînd. Dacă n-aveam de toate din cele trebuincioase, în aceeaşi noapte dinaintea taberei tata îmi făcea moonboots, de exemplu, sau pufoaică, sau rucsac. Pentru cel mai mişto rucsac pe care l-am avut în viaţa mea (incluzînd toate nebuniile recente, de la cele mai tari branduri), a sacrificat un lighean. Îmi dau seama cum sună, dar da, tata îmi făcea rucsac de rucsac, rigidizînd centura din talie cu o bucată din ligheanul de rufe.

Ce vreau să spun e că îndeletnicirile casnice nu se înscriau într-o inerţie tradiţională, programatică, de genul “sîmbătă dimineaţa facem curat”, ci urmau unor constatări pragmatice, punctuale, cum ar fi: “copiii nu mai au cu ce să se îmbrace”. Şi, cu excepţia mîncării, care se producea prompt, din nimic, exista întotdeauna un delay. Adică nu se spălau rufe, pur şi simplu. Se puneau întîi la muiat. Cîteva zile.

O cam bombăneam eu, în gînd sau cu voce tare, pe mama pentru dezordinea ei, şi nu o dată am visat-o că s-a întors şi, de la înălţimea responsabilităţii mele adulte, o certam pentru asta. Cred că am avut o revelaţie cînd tata i-a povestit lui Gelu (care, la rîndul lui, mi-a povestit mie) că Taina ura “obiectele”. Mi s-a părut atunci că “obiecte” înseamnă lucruri fără utilitate: bibelouri, statuete, boluri, vaze, covoraşe, sau diverse alte lucruşoare pe care le înnobilăm cu o mai mică sau mai mare valoare sentimentală. Dar, de fapt, “obiecte” însemna TOT. Tot ce nu e vital, oricît de practic ţi-ar fi. Tot ce te desparte de cine eşti cu adevărat, oricît de mult te-ar ajuta. De asta era la noi uşa mereu descuiată, chiar şi cînd eram toţi plecaţi. Presupuşii hoţi n-ar fi avut ce să fure. În schimb, un prieten care voia să doarmă peste noapte la noi ar fi rămas pe dinafară. (Mi-a povestit tata că au venit o dată tîrziu într-o noapte acasă şi au descoperit pe cineva dormind în patul lor. N-au aflat decît dimineaţa cine era, l-au lăsat să doarmă.) Oricum, cred că, în cazul în care chiar am fi avut un obiect de valoare în casă şi vreun hoţ informat şi-ar fi pus în gînd să-l fure, i-ar fi luat mult timp să-l găsească. Ar fi cedat nervos mult înainte.

To be thankful for everything ...

Impresionanta reţetă de viaţă a unei supravieţuitoare a Holocaustului, în vîrstă de 108 ani.

Playful Parenting cu Otilia Mantelers

Dacă relaţia cu copilul tău trece uneori prin momente sau perioade tensionate, în care te simţi neputincios, sau dacă:

• ai de-a face cu "tantrums"

• simţi că s-a întîmplat ceva, în absenţa ta, despre care copilul tău nu vrea să vorbească dar care îl face să se simtă el neputincios sau stingher (de exemplu observi anumite schimbări de comportament de cînd merge la grădiniţă)

• vrei să rezolvi/gestionezi (parte din) frustrările pricinuite de apariţia unui frate sau a unei surori - sau doar să le previi

• copilul tău are spaime de care ai vrea să scape

• ţi se pare că pierzi teren în favoarea colegilor de şcoală şi a influenţelor lor nocive şi superficiale

• simţi că ai vrea să te apropii mai mult de copilul tău şi nu ştii cum

• eşti foarte încîntat(ă) de calitatea timpului petrecut cu copilul/copiii tăi dar simţi că nu ţi-ar strica puţină varietate,
  

atunci cred că ţi-ar face mare plăcere cursul "Joc şi Emoţii" al Otiliei Mantelers. Următorul curs se va ţine începînd cu 12 aprilie, la Prăvălia Părinţilor a asociaţiei Naşte cum simţi. Mai multe detalii despre curs găsiţi aici.

Te asigur că nu vei regreta. Iar cea mai mare bucurie o să fie că o vei cunoaşte pe Otilia, care aplică atît de frumos principiile metodei Playful Parenting cu cei trei copii ai ei.

Cum cresc copiii - bilete de la părinţi

Primul bilet e de la mama, datează din aceeaşi perioadă cu acesta, adică e scris pe spatele aceleiaşi foi de hîrtie. Aveam, deci şapte ani şi bine, eram deja în clasa a doua.


Îmi amintesc perfect traversarea aceea, cred că era prima oară cînd făceam singură drumul de acasă la bunici. Îmi amintesc cum am luat-o pe Strada Artei, intersectînd Calea Rahovei pe lîngă clădirea Paşapoartelor, îmi amintesc că am aşteptat lîngă cineva ca să traversez cam pe unde am făcut săgeata de mai jos (foto Cristian Popescu, împrumutată de aici).



Al doilea e de la tata, l-am găsit agăţat de clanţa uşii, prin '92, cînd probabil hălăduiam prin oraş şi îl lăsasem pe tata pe dinafară şi fără cheie.

Arătam, pe atunci, cam aşa (foto Răzvan Constantinescu):

30 de ani de sora cea mai mare

8 Martie

Îi mulţumesc bunicii mele, Uca, pentru naturaleţea cu care m-a învăţat să mănînc sănătos şi variat. Nu-i ziceam nutriţie, pe vremea aia, mîncam ce se găsea în anotimpul în care ne aflam (pentru că, da, pe atunci existau anotimpuri). Primăvara făceam “cură de urzici”, adică mîncam şi salata de urzici cu usturoi şi beam şi zeama, rece, cu puţină sare. Cînd stăteam cu ea şi cu Daddy la Mogoşoaia culegeam noi untişor şi urzici. Mîncam spanac, leurdă, ciorbă de lobodă şi de salată cu leuştean cît cuprinde, mîncam toate fructele posibile, toamna sfeclă cu hrean şi dovleac copt şi castane.

Şi se puneau murături, şi se înşirau ardei pe aţă, şi se făceau gemuri şi dulceţuri şi compoturi. Şi mirosea a vinete şi a ardei copţi.

Calendarul era punctat de toate deliciile culinare asociate sărbătorilor: mucenici, pască, stufat, piftie, sarmale.

Cu Daddy aveam ritualurile noastre, cum ar fi omleta din dimineaţa de duminică sau întinsul măduvei fierbiţi pe pîine, cînd făcea Uca rasol; tot el se ocupa de crestatul castanelor sau făcea “tuna spread” cînd mai primeam cîte-o conservă “din occident”.

M-am învăţat cu toate gusturile şi texturile posibile şi acum asta mă ajută cînd mă străduiesc să mănînc cît mai puţine porcării. Habar n-aveam că asta e ceva special, dar am cunoscut între timp o mulţime de oameni care, în afară de carne şi cartofi sub diferite forme acceptă puţine alte gusturi.
Îi mulţumesc mamei care încropea mîncăruri gustoase din ceea ce mie îmi părea a fi frigiderul gol. Şi Niculinei, ţăranca care venea duminica şi aducea lapte, brînză şi smîntînă şi verdeţuri din grădină.

Le mulţumesc bunicilor mei care m-au învăţat cum se cheamă copacii, florile şi păsările.

Îi mulţumesc mamei care, intuitiv şi firesc (cumva, pe vremea aia, în ciuda tuturor), ne-a crescut aşa cum încearcă acum să ne înveţe cele mai noi curente în parenting, bazate pe respect şi iubire necondiţionată pentru copii.

Le mulţumesc femeilor din viaţa mea care au fost deştepte şi puternice, independente şi remarcabile, fără să-și spună “feministe”.  

Le mulţumesc şi le iubesc şi mi-e un dor cumplit de ele.

Last Night in Twisted River

"Last Night in Twisted River" e titlul ultimului roman al lui John Irving, pe care îl citesc acum.
E ceva la Irving cu repetitivitatea unor gesturi (tabieturi, obiceiuri) care ajung să fie fatale. Aşa cum e cu puşca lui Cehov, dacă găseşti la Irving un gest repetitiv, sau chiar un obiect aparent insignifiant cu recurenţă periodică, mai mult ca sigur o să aibă o implicaţie grea în economia romanului. Pînă la urmă, însă, aşa e şi în viaţa, probabil. Mă uitam azi la o cucoană cu un Matiz care ieşea de pe Maior Coravu şi voia să facă (chiar făcea, de fapt) stînga pe Ştefan cel Mare, spre Pasajul Muncii. Manevră interzisă, de altfel (cînd ieşi de pe Maior Coravu ai obligatoriu dreapta). La ora nouă dimineaţa, la “ora de maximă audienţă” cum ar spune Bis. Ceva din seninătatea tîmpă cu care se mişca, încet, printre benzile de trafic amorţit mi-a spus că e o treabă pe care o face în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră. Pînă într-o zi cînd o să fie ceva mai ameţită sau distrasă de cine ştie ce gînduri, pînă într-o seară cînd o să uite că viteza maşinilor care vin nu mai e aceeaşi cu cea de la rush hour, pînă cînd…
Nu-mi plac gesturile riscante cu miză mică. Repetitivitatea lor cu atît mai puţin. Fatalitatea răsare din rutină.

De ce şi de ce ne temem

Am postat pe Facebook un link la articolul Întâlnirea cu toddlerul. 5 reguli de politeţe sau ce să nu spui - care mi s-a părut că surprinde, tranşant şi cu mult umor, esenţa a ceea ce mă deranjează şi pe mine în interacţiunile altora cu copilul meu. Toate comentariile au fost pozitive şi în linia articolului, dar o prietenă a subliniat, foarte pertinent, că prea a ajuns să ne deranjeze orice, că ne panicăm uşor şi ne găsim oriunde motive de isterie şi, aş completa eu, de militantism înfocat. Eu mă întreb dacă nu cumva există, la nivelul generaţiei actuale de mame tinere (în care mă înghesui şi eu, pe undeva pe la margini) o legătură între educaţia pe care am primit-o şi vulnerabilitatea la curente şi isterii moderne. În articolul respectiv două mi s-au părut a fi ideile principale:

Una ar fi lejeritatea cu care ALŢII se simt îndreptăţiţi să ia hotărîri în legătură cu copilul meu. Şi cînd spun "alţii" nu mă refer numai la străini (aici articolul extrapolează, clar) - alţii = oricine altcineva în afară de mama şi tata, fie ei fraţi, bunici, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, prieteni sau străini. Li se pare perfect normal să ia hotărîri sau să acţioneze, fără să-şi asume în niciun fel consecinţele acţiunilor lor. Eu la genul ăsta de atitudine am alergie - şi cred că părinţii noştri aveau, la rîndul lor. Nu întotdeauna mă manifest (nota bene), pentru că ştiu că în multe cazuri oamenii chiar au intenţii bune şi le-ar fi greu să înţeleagă cum şi de ce greşesc, dar mă deranjează enorm, de fiecare dată. De fiecare dată cînd Ania a primit ceva de mîncare, am avut de furcă - ori erau diverse chestii pe care nu avea voie să le mănînce atunci, ori erau chestii pe care ea nu le mîncase ever, ori erau dulciuri aproape de ora de culcare. Aşa că eu nu fac niciodată cadouri comestibile copiilor altora (fără să întreb înainte). Înţeleg că atunci cînd las copilul cu altcineva îmi asum pierderea controlului (mi se respectă în mare dispoziţiile, dar evident nu mi se cere acceptul pentru fiecare flecuşteţ şi sînt ok cu asta), dar urăsc cînd intervenţiile astea se fac de faţă cu mine şi împotriva mea.

Cealaltă idee ar fi superioritatea apriori cu care adulţii abordează copiii - şi care, sincer, mi se pare istoric depăşită. Oricît de multă lejeritate au pierdut, în ţările civilizate copiii şi-au cîştigat dreptul (un drept teoretic, afirmat de ultimele direcţii în psihologie şi pedagogie şi pe alocuri susţinut şi de lege) de a fi respectaţi ca indivizi, de la cea mai fragedă vîrstă. La noi să fii mic înseamnă să nu contezi. Să răspunzi la întrebări (idioate) ale te miri cui sau să fii judecat pentru refuzul de a răspunde, să faci ce ţi se spune, să te maturizezi conform graficelor etc. Da, ai noştri părinţi au fost lejeri şi îi iubesc enorm pentru asta, partea revoluţionară şi creativă a caracterului meu acestei lejerităţi o datorez. Dar tot ei ne-au învăţat (şi aici vorbesc în numele meu, voi să-mi spuneţi dacă pot sau nu să generalizez) să fim peste măsură de politicoşi, necondiţionat. Asta a fost o greşeală. Am ajuns să confundăm respectul cu supunerea, disciplina cu înregimentarea, autoritatea cu agresiunea. Poate că vecinul (by the way, delicios exemplul cu vecinul în chiloţi) chiar ESTE pedofil. I wouldn't know. Pentru că n-am aparatul critic necesar să îl evaluez obiectiv. E vecinul meu şi îi spun "bună ziua" respectuos (sau, după caz, "sărumîna") şi, basically, e mai presus decît mine şi instinctele mele. Ca şi profesorul (educatorul etc), care e mai deştept decît mine. Ca şi poliţistul, ca şi medicul etc. Avem (şi prin eul ăsta colectiv mă refer la o generaţie din care simt că fac parte) probleme de discernămînt, ne e greu să luăm singuri hotărîri, odată ce le-am luat ne e greu să ni le asumăm, ne e aproape imposibil să "challenge authority" - autoritate care, în urma shiftului de generaţii a devenit ceva nedefinit: de asta ne-am însingurat, de asta ne panicăm, zic eu, şi aş închide aici un cerc.

De asta, poate, e bine să fim de acord şi să ne asumăm cît putem din spiritul articolelor de genul ăsta. Să ne repetăm, ca o mantră, "copilul este un individ, diferit de mine, care trebuie respectat", aşa cum circula, în generaţiile imediat anterioare, ideea obligativităţii spălatului pe mîini cu apă şi săpun pe care bunicii respectivi precis n-o înţelegeau, sute de generaţii înainte haliseră doar din basma, pe cîmp, fără să se spele pe mîini.
Poate dacă ne impunem ideile astea, copiii noştri o să ştie să înveţe şi nu să memoreze, să se îndoiască fără să spurce, să cîntărească singuri înainte să hotărască etc.

Ilinca spune că generaţiile născute după '90 sînt deja scăpate de îndoielile noastre, aşa să fie?

Acum mă bate, însă, alt gînd: trăim în cercul strîmt al spaimelor noastre, însinguraţi (cum spunea prietena mea), pentru că lumea s-a schimbat, sau schimbăm NOI lumea, zi de zi, pentru că avem prea multă informaţie pe care n-o putem gestiona şi incapacitatea asta ne face să ne temem de orice?