duminică, 30 octombrie 2016

Transtrav




Cînd Bunelu meu începuse să-i povestească întîmplarea unui văr venit în vizită anume pentru a asculta relatările lui Ion de pe celălalt mal al Styxului, de unde tocmai se întorsese acasă dintr-o călătorie în satul de baștină de pe malul Nistrului, după o lipsă de treizeci și mai bine de ani, tatăl meu, Emil, cu mult înainte de a fi „tata“, hotărît că diploma de ISE nu-i convine, se afla în faza în care dădea an după an examen la Regie și pica, așa că, fără slujbă și simțindu-se cu musca pe căciulă, își făcea de lucru cu o pensulă și niște vopsea, cocoțat în vîrful unei scări înalte, în apartamentul de lîngă gară unde tocmai se mutaseră, și ceea ce auzea trăgînd cu urechea îl impresionase atît de tare, mai ales că se potrivea unei ilustrări cinematografice de manual, încît, la final, aproape căzuse cu scară de tot. 



Înregistrase tăcut, prefăcîndu-se că-și vede de ale lui, excursia începută banal a tatălui său prin împrejurimile satului natal, Ocolina, cîndva aflat în județul Soroca, sat din care bunicul meu sărac și orfan de tată plecase la facultate, pe la sfîrșitul anilor douăzeci, cînd așa erau vremurile că s-a putut duce să facă Agronomia la Iași, unde sora lui, Nina, studia medicina și îl cunoștea pe viitorul ei soț, grecul Nicu Pantos, și el student la medicină, dar care știa poeziile lui Eminescu pe dinafară, și unde Bunelu însuși își cunoscuse jumătatea, pe Alexandra, bunica al cărei nume îl port, deși n-am cunoscut-o, căreia apropiații îi spuneau Sașa, adică altfel decît Sasha al meu, și cu care Bunelu colindase marile proprietăți agricole, particulare, regale ori de stat, după cum îi purta meseria lor de ingineri agronomi, departe de satul de pe malul Nistrului unde expediau din cînd în cînd cărți poștale ilustrate, cum ar fi cea din Bucureștii anului 1938, cu bulevardul pe atunci Brătianu și blocul unde aveau să locuiască mulți ani mai tîrziu, ilustrată pe spatele căreia scria „Salutări din București, capitala României Mari“, cu toată dragostea și mîndria cuprinse în niște cuvinte desenate într-o caligrafie dispărută de mult, sat unde bunicul meu s-a întors și cu alte prilejuri înainte de „Pact“, nu și după ce între el și Ocolina apăruse peste noapte o graniță, după care, deși numai bun de front, și-a văzut mai departe de meseria lui de inginer agronom „concentrat la locul de muncă“, burtoiul războiului avea nevoie de crăpelniță, și era obligat să se prezinte la datorie unde îl trimiteau Mareșalul și patria, unde dacă nu în Basarabia lui, de unde românii, cînd au înțeles ei că vin bolșevicii și nu-i de glumă, au adunat tot șeptelul și au venit cu el încoace de graniță, Bunelu, specialistul în mari exploatații agricole, însoțind, atunci, turmele, în rolul ciobănașului basarabean, în timp ce mama lui, Maria, din nou capul unei tinere familii la strîmtoare, după ce se îngrijise mai întîi de Virgil, fratele cel mare al tatii, alintat Costică înainte de naștere, născut în 1940 la Piatra Neamț, apoi de Sașa care-și pierduse în gara Roznov piciorul stîng de sub genunchi, apoi de Sașa, de Virgil, și de tata, în special de tata, născut în 1943 la Cetatea Albă, fugise cu ei din calea rușilor, ea, singura în putere, că Bunelu se juca de-a cowboy-ul, cum visa atunci cînd s-a înscris la Agronomie, așa că la Ocolina rămăsese doar sora lui Bunelu, mătușa Pelaghia, „colhoznică“, după cum completa tata în formularele pentru cadre ocupațiile rudelor, cînd la tată și la mamă era simplu, că erau ingineri, adică mic-burghezi, dar la bunicul din partea mamei se complicau lucrurile, și fusese instruit de-acasă să scrie „muncitor tăbăcar“ în loc de proprietar de tăbăcărie, de parcă dosarul n-ar fi fost compromis, oricum, de cealaltă mătușă, din Grecia; ce departe păreau însă toate, acum că se prăpădise Maria, stîlpul familiei din Ocolina, cea rămasă văduvă cînd fiu-su avea șase ani, după ce soțul îi dispăruse în război luptînd pentru armata țaristă, nici nu se știa pe unde, de-și făcuse Bunelu un obicei, de cîte ori vedea prin vreo delegație în străinătate cîte-un monument, se proțăpea lîngă el și parcurgea de sus în jos și de jos în sus lunga listă cu nume, doar-doar îl găsește și pe al lui (uneori mai greșea și monumentul și războiul), bunica tatii despre care el știa din povești că, atunci cînd venise Revoluția din Octombrie, plecase de acasă și se întorsese călare pe un cal și mînînd alți cinci, că deh, văduvă de război fiind, Maria luase și ea ce socotise că i se cuvine și nu stătuse la vorbe cu nimeni, ea care, deși îl iubea pe Stalin ca pe Ucigă-l toaca, pe la sfîrșitul anilor cincizeci, cînd se prinsese că Ion al ei putea folosi anumite pîrghii spre a înlesni diverse, îl păcălise că se duce doar pînă acasă la Ocolina, să-și vadă fata, pe Pelaghia, dar nu se mai întorsese, și dacă n-aveam cu toții noroc aș fi avut în dosar că străbunica a fugit în URSS; altul fusese însă motivul pentru care uneltise să ajungă dincolo, voia pur și simplu să moară acasă. 
Tata, regizorul aspirant, asculta înfrigurat povestea minunîndu-se, încă de la primele secvențe, cît de bine se preta pentru un transtrav, procedeul de filmare în care se folosesc simultan și în sens contrar transfocarea și travlingul, și care permite modificarea perspectivei cu păstrarea dimensiunilor personajului și a obiectelor din prim-plan, doar fundalul apropiindu-se sau depărtîndu-se, după caz, și nu-și dădea seama, dar făcea și el un transtrav sentimental, căci, de-acolo de sub tavan, odată că făcuse zoom pînă hăt, departe, peste Prut, aducînd în cadru unduirea molcomă a dealurilor verzi de pe malul Nistrului și miriștea prăfuită unde bîntuia Bunelu din poveste, și apoi făcea și travelling, însoțindu-și tatăl în călătoria aceea însingurată și grea, în lumea de dincolo, căci granița devenise de la un timp o altă gură rînjită și strîmbă a infernului, odată trecut dincolo puteai la fel de bine să fii în Siberia, un dincolo de unde bunica nu mai revenise, și unde, după amar de vreme, plecase și Bunelu, să-și petreacă mama pe ultimul drum, și probabil în tot timpul cît fusese el plecat tata simțise că nu s-ar fi cuvenit să fie acolo singur, așa că i se alăturase acum, pe drumul retrăit, mergea în urma lui, purtînd pe umăr aparatul de filmat, și parcurgeau împreună, pas cu pas, dealurile pe care Bunelu călcase de sute, de mii de ori ca să scurteze drumul și pe care, uite, călca din nou după treizeci de ani și mai bine, îndreptîndu-se, ca de atîtea alte ori, spre casă, doar că nu mai era flăcău, era un bărbat de șaizeci de ani cu inima și picioarele grele, care își făcuse un rost la București, unde îl așteptau Sașa și cei doi băieți, și venise la ai lui cei rămași acasă, unii vii, alții morți; acum iată că se apropia de sat, și totul în jur îi amintea de niște vremuri dispărute - mirosurile și înserarea și tăcerea aceea împietrită -, și Ocolina și Nistrul se vedeau în zare și, de undeva din depărtare, urcînd și coborînd ca și el, apăruse, în pustietatea aia, o siluetă pe care o vedea pe cîte o culme de deal, cînd se întîmpla să fie și el pe culme, și apoi dispăreau unul pentru altul, apropiindu-se totuși, pînă cînd au ajuns suficient de aproape, sau poate transtrav-ul crea iluzia asta, aducînd fundalul mai aproape de Bunelu al nostru; era liniște și silueta care între timp prinsese conturul unui bărbat cam de aceeași vîrstă s-a oprit și s-a auzit, molcom dar clar în tăcerea de pînă atunci a filmului:
 
            — Băi, Ioane, tu ești?



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu