Subtilități senzoriale

Din cauza unei sinuzite crîncene, de trei zile și ceva n-am miros și nici gust. Pe lîngă durerea oribilă de cap și gîtul iritat de respiratul constant pe gură, știu că pare un fleac. Ei bine, nu e.

Lipsa mirosului nu e gravă. Ce miroase prost nu-mi mai miroase, iar ce miroase bine încerc să-mi imaginez. Dacă e zăpadă peste tot în jur și foarte foarte frig, deduc că miroase frumos, a iarnă. Buclele moi ale lui Sasha miros a Sasha, am un bookmark în creier pe care îl accesez.

Dar gustul, oh man, gustul!

Am făcut o supă de linte despre care Francisca spune că e grozavă. Mă uit la ea și, din culoare și consistență, deduc că ar trebui să aibă gust de ciorbă acră. (Nicidecum, zice Francisca). Așa că, dacă tot nu simt nimic, îmi storc în ea două lămîi, să știu o treabă. Nota bene: acrul și săratul nu țin numai de gust (ce-o înseamna gustul), au ceva în plus, pe care-l percep.

Paranteză lungă:

Am citit acum ceva vreme un articol genial în The New Yorker, “The Itch” îi zicea, „Mîncărimea”. Era despre o tipă care – după ce trecuse printr-un lanț de evenimente nefericite: divorț, pierderea custodiei copiilor, dependență de heroină, infectare cu HIV, zona zoster ca suvenir – se alesese cu o mîncărime persistentă în partea dreaptă a capului. Au fost excluse, pe rînd, toate explicațiile dermatologice ale mîncărimii (boli de piele, alergii, infecții bacteriale și fungice, paraziți, arsuri solare, uscăciunea pielii) și apoi posibilele afecțiuni în care mîncărimea ar fi putut fi unul dintre simptome. Între timp, pacienta se scărpinase atît de tare, în somn, în cursul unei nopți, încît reușise să străpungă calota craniană și să ajungă la creier. A rămas în spital, imobilizată și sedată, iar investigațiile medicale au cotit-o pe teritoriul neurologic.

Din punct de vedere medical, nu e prea clar cum vine treaba cu mîncărimea. După ce, multă vreme, fusese considerată o formă diluată a durerii, în 1987, în urma studiilor întreprinse de un grup de cercetători germani, concluzia venise clar: durerea și mîncărimea sînt senzații separate, care se propagă pe trasee diferite. Și mai recent, în 1997, cercetători germani și elvețieni au reușit să identifice tipul de nerv specific mîncărimii. Spre deosebire de fibrele nervoase care transmit durerea, și care acoperă un teritoriu milimetric, o singură fibră responsabilă cu mîncărimea poate capta această senzație de pe o rază de peste 7 cm. De reținut, tot aici, că reflexul mîncărime-scărpinat (pentru că, da, mîncărimea e nedespărțită de impulsul de a te scărpina) activează creierul la niveluri mai crescute decît reflexul medular care te face să-ți retragi mîna dintr-o flacără.

Doctorul care s-a ocupat de cazul pacientei noastre, neurolog specializat în dereglările senzațiilor nervoase periferice, a testat rana cu pricina și a descoperit că era insensibilă la temperatură, atingere și înțepătură. Cu toate acestea, pacienta simțea în acea zonă o mîncărime persistentă, care ceda temporar în urma scărpinatului. Cînd doctorul a injectat în piele cîteva picături de anestezic local, mîncărimea a încetat. A revenit, totuși, cînd a trecut efectul anestezicului și, deși s-a încercat varianta unui pansament cu anestezic, efectul acestuia s-a diminuat în timp – ceea ce era inexplicabil, avînd în vedere că, în urma unei biopsii a suprafeței de piele cu mîncărimi, s-a constatat că nouăzeci și șase la sută dintre fibrele nervoase dispăruseră. De unde, atunci, intensitatea mîncărimii?

Doctorul a formulat două teorii: prima era că puținele fibre nervoase rămase erau fibre ale mîncărimii care, în lipsa altor fibre nervoase învecinate care să transmită semnale concurente, deveniseră constant active; cea de-a doua, opusul acesteia, era că nervii erau morți, dar sistemul mîncărimii din creierul pacientei o luase razna, creîndu-și un circuit propriu (teorie contrazisă, totuși, de alinarea produsă de scărpinat și de efectul anestezicului).

Neurochirurgii au mers pe prima teorie și, cu încuviințarea pacientei, au secționat nervul supraorbital de deasupra ochiului drept (principala arteră nervoasă senzorială spre partea anterioară a scalpului). Cînd pacienta s-a trezit, o întreagă porțiune a frunții era paralizată - și mîncărimea dispăruse. Cîteva săptămîni mai tîrziu, totuși, aceasta a reapărut, pe o arie și mai extinsă.

Povestea pacientei nu are un final lămuritor. Practic, încetul cu încetul, s-a obișnuit cu mîncărimea și a învățat să se protejeze de pericolele scărpinatului excesiv. Dar cazul acesta - și aici voiam să ajung – ilustrează noua abordare științifică a percepției, apărută în ultimele decenii. În vechea abordare a percepției tindem să credem că oamenii, în mod normal, percep lumea în mod direct: duritatea unei pietre, răcoarea unui cub de gheață, asprimea unui pulover de lînă sînt culese de terminațiile noastre nervoase și transmise prin măduva spinării spre creier ca un mesaj care urmează a fi decodat. Dar se pare că lucrurile nu stau așa. Asta a reieșit cel mai clar din cercetările care au avut ca obiect informația vizuală. Imaginile din mintea noastră sînt deosebit de bogate. Dar informațiile cu care lucrăm sînt, de obicei, foarte sărace - transmisiuni bidimensionale, distorsionate, din care multe elemente lipsesc cu totul. Așa că mintea noastră le completează. Dacă senzațiile vizuale ar fi mai degrabă recepționate de creier decît construite, atunci majoritatea fibrelor care ajung în cortexul vizual primar al creierului ar trebui să vină de la retină. Ori cercetătorii au descoperit că numai douăzeci la sută vin de acolo; restul vin din zone ale creierului care guvernează funcții asociate memoriei.

Cum ar veni, ceea ce credem noi că e percepție e în foarte mare parte memorie, experiență. Simțim ceea ce știm deja că trebuie să simțim.

Méret Oppenheim, Object (Le Déjeuner en fourrure)

Înapoi la ale noastre: nu pot mînca decît ceea ce conține suficientă informație vizuală și tactilă ca să fie clar identificabil și ușor de reconstituit în lipsa gustului. O felie de quiche e o felie de quiche: un strat mai dur, fărîmicios, unul mai moale, presărat cu elemente moi-cauciucate. Nuca de cocos e nucă de cocos. Morcovul e morcov: cranț-cranț.

Ca niciodată, în jurul meu evaluările apreciative par să se raporteze strict la gust și la miros. „Mmm, ce condiment ai pus? Îi dă o aromă bestială” (orezul cu fructe de mare făcut de Francisca). „Miroase demențial” (brînzeturile franțuzești) „Oare am pus prea mult usturoi?” „Frateeee, ce muștar e ăsta? Îți desfundă nasul.” – Îhîm, mie nu.

Mă simt vinovată că mănînc bunătate de orez (un terci cu mici accente dure, cărnoase), că gust brînzeturile (una mai moale, alta ceva mai tare și mai sărată). Ceaiul de ghimbir (enorm de mult ghimbir) e fierbinte și bun. Din cînd în cînd, scot din dulap sticla de oțet, îi scot dopul și trag adînc pe nas, apoi concluzionez amuzată că nu simt ab-so-lut nimic. Aș putea la fel de bine să beau o dușcă. Îmi mai scot pîrleala cu cîte-o țigară. Vălătucii de fum îmi confirmă că sînt și eu pe-acolo, pe undeva.

Culmea culmilor, însă, e că citesc un roman al cărui personaj principal e un faimos critic gastronomic aflat pe patul de moarte, care-și răscolește amintirile în căutarea disperată a unei savori unice, rătăcite. Din fiecare pagină urlă gusturi, arome, miesme îmbietoare, denumiri de mîncăruri sofisticate, explicitate conștiincios de traducător în ample note de subsol. Mîncăruri alese, de pe toate continentele, sofisticării ale gustului, nostalgii senzoriale scrise în planul bidimensional al celor două valori care mie îmi lipsesc cu totul acum. Sînt absolutamente imună la tot desfrîul ăsta culinar, semn că, odată cu gustul, mi-a dispărut și capacitatea de a proiecta mental un gust, de a-l imagina, rîvnind la răsfățurile din carte. Dar, asemenea personajului principal care caută reperul pierdut al acelui gust suprem, încep să mă întreb și eu: care, oare, va fi primul miros pe care-l voi simți? Și, mai apoi, cărui gust să-i acord onoarea de a-mi bucura din nou papilele?

Pînă atunci, viața continuă, neabătut. M-am trezit, m-am spălat pe dinți cu o chestie vîscoasă, m-am dat cu o cremă fără miros și cu un deodorant fără miros, am băut un lichid maroniu și cald pe nume „cafea”, am dus copilul la școală. Vin spre casă, în traficul calm din jurul orei 9, și constat că nu mă deranjează cîtuși de puțin uriașul Tatra din față, care scoate fum negru pe țeava de eșapament. Sînt în altă dimensiune. Opresc la farmacie, îmi cumpăr un Olynth de copii – țin neapărat să respir pe nas, nu pe gură, aerul ăsta inodor. Apoi intru la alimentara din cartier, din aia cu de toate, iau niște fructe, pîine, mă așez la coadă. Și, brusc, mi se pare că sînt acolo altfel decît eram acolo cu un minut înainte, că nu simt nicio întrerupere între mine și spațiul înconjurător. Trebuie neapărat să verific, așa că întind mîna spre cel mai apropiat produs cu miros, un săpun Dove. Îi duc la nas, închid ochii și inspir.

Miroase ca porcu’. 

Dacă, în minutele următoare, mi-ați fost vecini de trafic, vă spun eu ce-ați văzut: o dementă cu ochii apoși și părul vîlvoi care ducea în mod repetat la nas o cutie de gumă Orbit și apoi zîmbea cu gura pînă la urechi. N-a durat mult. Pînă să ajung înapoi la oțet, eram din nou în bula mea inodoră. Dar a fost, așa, o rază de soare. The Dove of hope.