Transtrav

Cînd Bunelu meu începuse să-i povestească întîmplarea unui văr venit în vizită anume pentru a asculta relatările lui Ion de pe celălalt mal al Styxului, de unde tocmai se întorsese acasă dintr-o călătorie în satul de baștină de pe malul Nistrului, după o lipsă de treizeci și mai bine de ani, tatăl meu, Emil, cu mult înainte de a fi „tata“, hotărît că diploma de ISE nu-i convine, se afla în faza în care dădea an după an examen la Regie și pica, așa că, fără slujbă și simțindu-se cu musca pe căciulă, își făcea de lucru cu o pensulă și niște vopsea, cocoțat în vîrful unei scări înalte, în apartamentul de lîngă gară unde tocmai se mutaseră, și ceea ce auzea trăgînd cu urechea îl impresionase atît de tare, mai ales că se potrivea unei ilustrări cinematografice de manual, încît, la final, aproape căzuse cu scară de tot. 

Înregistrase tăcut, prefăcîndu-se că-și vede de ale lui, excursia începută banal a tatălui său prin împrejurimile satului natal, Ocolina, cîndva aflat în județul Soroca, sat din care bunicul meu sărac și orfan de tată plecase la facultate, pe la sfîrșitul anilor douăzeci, cînd așa erau vremurile că s-a putut duce să facă Agronomia la Iași, unde sora lui, Nina, studia medicina și îl cunoștea pe viitorul ei soț, grecul Nicu Pantos, și el student la medicină, dar care știa poeziile lui Eminescu pe dinafară, și unde Bunelu însuși își cunoscuse jumătatea, pe Alexandra, bunica al cărei nume îl port, deși n-am cunoscut-o, căreia apropiații îi spuneau Sașa, adică altfel decît Sasha al meu, și cu care Bunelu colindase marile proprietăți agricole, particulare, regale ori de stat, după cum îi purta meseria lor de ingineri agronomi, departe de satul de pe malul Nistrului unde expediau din cînd în cînd cărți poștale ilustrate, cum ar fi cea din Bucureștii anului 1938, cu bulevardul pe atunci Brătianu și blocul unde aveau să locuiască mulți ani mai tîrziu, ilustrată pe spatele căreia scria „Salutări din București, capitala României Mari“, cu toată dragostea și mîndria cuprinse în niște cuvinte desenate într-o caligrafie dispărută de mult, sat unde bunicul meu s-a întors și cu alte prilejuri înainte de „Pact“, nu și după ce între el și Ocolina apăruse peste noapte o graniță, după care, deși numai bun de front, și-a văzut mai departe de meseria lui de inginer agronom „concentrat la locul de muncă“, burtoiul războiului avea nevoie de crăpelniță, și era obligat să se prezinte la datorie unde îl trimiteau Mareșalul și patria, unde dacă nu în Basarabia lui, de unde românii, cînd au înțeles ei că vin bolșevicii și nu-i de glumă, au adunat tot șeptelul și au venit cu el încoace de graniță, Bunelu, specialistul în mari exploatații agricole, însoțind, atunci, turmele, în rolul ciobănașului basarabean, în timp ce mama lui, Maria, din nou capul unei tinere familii la strîmtoare, după ce se îngrijise mai întîi de Virgil, fratele cel mare al tatii, alintat Costică înainte de naștere, născut în 1940 la Piatra Neamț, apoi de Sașa care-și pierduse în gara Roznov piciorul stîng de sub genunchi, apoi de Sașa, de Virgil, și de tata, în special de tata, născut în 1943 la Cetatea Albă, fugise cu ei din calea rușilor, ea, singura în putere, că Bunelu se juca de-a cowboy-ul, cum visa atunci cînd s-a înscris la Agronomie, așa că la Ocolina rămăsese doar sora lui Bunelu, mătușa Pelaghia, „colhoznică“, după cum completa tata în formularele pentru cadre ocupațiile rudelor, cînd la tată și la mamă era simplu, că erau ingineri, adică mic-burghezi, dar la bunicul din partea mamei se complicau lucrurile, și fusese instruit de-acasă să scrie „muncitor tăbăcar“ în loc de proprietar de tăbăcărie, de parcă dosarul n-ar fi fost compromis, oricum, de cealaltă mătușă, din Grecia; ce departe păreau însă toate, acum că se prăpădise Maria, stîlpul familiei din Ocolina, cea rămasă văduvă cînd fiu-su avea șase ani, după ce soțul îi dispăruse în război luptînd pentru armata țaristă, nici nu se știa pe unde, de-și făcuse Bunelu un obicei, de cîte ori vedea prin vreo delegație în străinătate cîte-un monument, se proțăpea lîngă el și parcurgea de sus în jos și de jos în sus lunga listă cu nume, doar-doar îl găsește și pe al lui (uneori mai greșea și monumentul și războiul), bunica tatii despre care el știa din povești că, atunci cînd venise Revoluția din Octombrie, plecase de acasă și se întorsese călare pe un cal și mînînd alți cinci, că deh, văduvă de război fiind, Maria luase și ea ce socotise că i se cuvine și nu stătuse la vorbe cu nimeni, ea care, deși îl iubea pe Stalin ca pe Ucigă-l toaca, pe la sfîrșitul anilor cincizeci, cînd se prinsese că Ion al ei putea folosi anumite pîrghii spre a înlesni diverse, îl păcălise că se duce doar pînă acasă la Ocolina, să-și vadă fata, pe Pelaghia, dar nu se mai întorsese, și dacă n-aveam cu toții noroc aș fi avut în dosar că străbunica a fugit în URSS; altul fusese însă motivul pentru care uneltise să ajungă dincolo, voia pur și simplu să moară acasă. 
Tata, regizorul aspirant, asculta înfrigurat povestea minunîndu-se, încă de la primele secvențe, cît de bine se preta pentru un transtrav, procedeul de filmare în care se folosesc simultan și în sens contrar transfocarea și travlingul, și care permite modificarea perspectivei cu păstrarea dimensiunilor personajului și a obiectelor din prim-plan, doar fundalul apropiindu-se sau depărtîndu-se, după caz, și nu-și dădea seama, dar făcea și el un transtrav sentimental, căci, de-acolo de sub tavan, odată că făcuse zoom pînă hăt, departe, peste Prut, aducînd în cadru unduirea molcomă a dealurilor verzi de pe malul Nistrului și miriștea prăfuită unde bîntuia Bunelu din poveste, și apoi făcea și travelling, însoțindu-și tatăl în călătoria aceea însingurată și grea, în lumea de dincolo, căci granița devenise de la un timp o altă gură rînjită și strîmbă a infernului, odată trecut dincolo puteai la fel de bine să fii în Siberia, un dincolo de unde bunica nu mai revenise, și unde, după amar de vreme, plecase și Bunelu, să-și petreacă mama pe ultimul drum, și probabil în tot timpul cît fusese el plecat tata simțise că nu s-ar fi cuvenit să fie acolo singur, așa că i se alăturase acum, pe drumul retrăit, mergea în urma lui, purtînd pe umăr aparatul de filmat, și parcurgeau împreună, pas cu pas, dealurile pe care Bunelu călcase de sute, de mii de ori ca să scurteze drumul și pe care, uite, călca din nou după treizeci de ani și mai bine, îndreptîndu-se, ca de atîtea alte ori, spre casă, doar că nu mai era flăcău, era un bărbat de șaizeci de ani cu inima și picioarele grele, care își făcuse un rost la București, unde îl așteptau Sașa și cei doi băieți, și venise la ai lui cei rămași acasă, unii vii, alții morți; acum iată că se apropia de sat, și totul în jur îi amintea de niște vremuri dispărute - mirosurile și înserarea și tăcerea aceea împietrită -, și Ocolina și Nistrul se vedeau în zare și, de undeva din depărtare, urcînd și coborînd ca și el, apăruse, în pustietatea aia, o siluetă pe care o vedea pe cîte o culme de deal, cînd se întîmpla să fie și el pe culme, și apoi dispăreau unul pentru altul, apropiindu-se totuși, pînă cînd au ajuns suficient de aproape, sau poate transtrav-ul crea iluzia asta, aducînd fundalul mai aproape de Bunelu al nostru; era liniște și silueta care între timp prinsese conturul unui bărbat cam de aceeași vîrstă s-a oprit și s-a auzit, molcom dar clar în tăcerea de pînă atunci a filmului:

 

            — Băi, Ioane, tu ești?

Subtilități senzoriale

Din cauza unei sinuzite crîncene, de trei zile și ceva n-am miros și nici gust. Pe lîngă durerea oribilă de cap și gîtul iritat de respiratul constant pe gură, știu că pare un fleac. Ei bine, nu e.

Lipsa mirosului nu e gravă. Ce miroase prost nu-mi mai miroase, iar ce miroase bine încerc să-mi imaginez. Dacă e zăpadă peste tot în jur și foarte foarte frig, deduc că miroase frumos, a iarnă. Buclele moi ale lui Sasha miros a Sasha, am un bookmark în creier pe care îl accesez.

Dar gustul, oh man, gustul!

Am făcut o supă de linte despre care Francisca spune că e grozavă. Mă uit la ea și, din culoare și consistență, deduc că ar trebui să aibă gust de ciorbă acră. (Nicidecum, zice Francisca). Așa că, dacă tot nu simt nimic, îmi storc în ea două lămîi, să știu o treabă. Nota bene: acrul și săratul nu țin numai de gust (ce-o înseamna gustul), au ceva în plus, pe care-l percep.

Paranteză lungă:

Am citit acum ceva vreme un articol genial în The New Yorker, “The Itch” îi zicea, „Mîncărimea”. Era despre o tipă care – după ce trecuse printr-un lanț de evenimente nefericite: divorț, pierderea custodiei copiilor, dependență de heroină, infectare cu HIV, zona zoster ca suvenir – se alesese cu o mîncărime persistentă în partea dreaptă a capului. Au fost excluse, pe rînd, toate explicațiile dermatologice ale mîncărimii (boli de piele, alergii, infecții bacteriale și fungice, paraziți, arsuri solare, uscăciunea pielii) și apoi posibilele afecțiuni în care mîncărimea ar fi putut fi unul dintre simptome. Între timp, pacienta se scărpinase atît de tare, în somn, în cursul unei nopți, încît reușise să străpungă calota craniană și să ajungă la creier. A rămas în spital, imobilizată și sedată, iar investigațiile medicale au cotit-o pe teritoriul neurologic.

Din punct de vedere medical, nu e prea clar cum vine treaba cu mîncărimea. După ce, multă vreme, fusese considerată o formă diluată a durerii, în 1987, în urma studiilor întreprinse de un grup de cercetători germani, concluzia venise clar: durerea și mîncărimea sînt senzații separate, care se propagă pe trasee diferite. Și mai recent, în 1997, cercetători germani și elvețieni au reușit să identifice tipul de nerv specific mîncărimii. Spre deosebire de fibrele nervoase care transmit durerea, și care acoperă un teritoriu milimetric, o singură fibră responsabilă cu mîncărimea poate capta această senzație de pe o rază de peste 7 cm. De reținut, tot aici, că reflexul mîncărime-scărpinat (pentru că, da, mîncărimea e nedespărțită de impulsul de a te scărpina) activează creierul la niveluri mai crescute decît reflexul medular care te face să-ți retragi mîna dintr-o flacără.

Doctorul care s-a ocupat de cazul pacientei noastre, neurolog specializat în dereglările senzațiilor nervoase periferice, a testat rana cu pricina și a descoperit că era insensibilă la temperatură, atingere și înțepătură. Cu toate acestea, pacienta simțea în acea zonă o mîncărime persistentă, care ceda temporar în urma scărpinatului. Cînd doctorul a injectat în piele cîteva picături de anestezic local, mîncărimea a încetat. A revenit, totuși, cînd a trecut efectul anestezicului și, deși s-a încercat varianta unui pansament cu anestezic, efectul acestuia s-a diminuat în timp – ceea ce era inexplicabil, avînd în vedere că, în urma unei biopsii a suprafeței de piele cu mîncărimi, s-a constatat că nouăzeci și șase la sută dintre fibrele nervoase dispăruseră. De unde, atunci, intensitatea mîncărimii?

Doctorul a formulat două teorii: prima era că puținele fibre nervoase rămase erau fibre ale mîncărimii care, în lipsa altor fibre nervoase învecinate care să transmită semnale concurente, deveniseră constant active; cea de-a doua, opusul acesteia, era că nervii erau morți, dar sistemul mîncărimii din creierul pacientei o luase razna, creîndu-și un circuit propriu (teorie contrazisă, totuși, de alinarea produsă de scărpinat și de efectul anestezicului).

Neurochirurgii au mers pe prima teorie și, cu încuviințarea pacientei, au secționat nervul supraorbital de deasupra ochiului drept (principala arteră nervoasă senzorială spre partea anterioară a scalpului). Cînd pacienta s-a trezit, o întreagă porțiune a frunții era paralizată - și mîncărimea dispăruse. Cîteva săptămîni mai tîrziu, totuși, aceasta a reapărut, pe o arie și mai extinsă.

Povestea pacientei nu are un final lămuritor. Practic, încetul cu încetul, s-a obișnuit cu mîncărimea și a învățat să se protejeze de pericolele scărpinatului excesiv. Dar cazul acesta - și aici voiam să ajung – ilustrează noua abordare științifică a percepției, apărută în ultimele decenii. În vechea abordare a percepției tindem să credem că oamenii, în mod normal, percep lumea în mod direct: duritatea unei pietre, răcoarea unui cub de gheață, asprimea unui pulover de lînă sînt culese de terminațiile noastre nervoase și transmise prin măduva spinării spre creier ca un mesaj care urmează a fi decodat. Dar se pare că lucrurile nu stau așa. Asta a reieșit cel mai clar din cercetările care au avut ca obiect informația vizuală. Imaginile din mintea noastră sînt deosebit de bogate. Dar informațiile cu care lucrăm sînt, de obicei, foarte sărace - transmisiuni bidimensionale, distorsionate, din care multe elemente lipsesc cu totul. Așa că mintea noastră le completează. Dacă senzațiile vizuale ar fi mai degrabă recepționate de creier decît construite, atunci majoritatea fibrelor care ajung în cortexul vizual primar al creierului ar trebui să vină de la retină. Ori cercetătorii au descoperit că numai douăzeci la sută vin de acolo; restul vin din zone ale creierului care guvernează funcții asociate memoriei.

Cum ar veni, ceea ce credem noi că e percepție e în foarte mare parte memorie, experiență. Simțim ceea ce știm deja că trebuie să simțim.

Méret Oppenheim, Object (Le Déjeuner en fourrure)

Înapoi la ale noastre: nu pot mînca decît ceea ce conține suficientă informație vizuală și tactilă ca să fie clar identificabil și ușor de reconstituit în lipsa gustului. O felie de quiche e o felie de quiche: un strat mai dur, fărîmicios, unul mai moale, presărat cu elemente moi-cauciucate. Nuca de cocos e nucă de cocos. Morcovul e morcov: cranț-cranț.

Ca niciodată, în jurul meu evaluările apreciative par să se raporteze strict la gust și la miros. „Mmm, ce condiment ai pus? Îi dă o aromă bestială” (orezul cu fructe de mare făcut de Francisca). „Miroase demențial” (brînzeturile franțuzești) „Oare am pus prea mult usturoi?” „Frateeee, ce muștar e ăsta? Îți desfundă nasul.” – Îhîm, mie nu.

Mă simt vinovată că mănînc bunătate de orez (un terci cu mici accente dure, cărnoase), că gust brînzeturile (una mai moale, alta ceva mai tare și mai sărată). Ceaiul de ghimbir (enorm de mult ghimbir) e fierbinte și bun. Din cînd în cînd, scot din dulap sticla de oțet, îi scot dopul și trag adînc pe nas, apoi concluzionez amuzată că nu simt ab-so-lut nimic. Aș putea la fel de bine să beau o dușcă. Îmi mai scot pîrleala cu cîte-o țigară. Vălătucii de fum îmi confirmă că sînt și eu pe-acolo, pe undeva.

Culmea culmilor, însă, e că citesc un roman al cărui personaj principal e un faimos critic gastronomic aflat pe patul de moarte, care-și răscolește amintirile în căutarea disperată a unei savori unice, rătăcite. Din fiecare pagină urlă gusturi, arome, miesme îmbietoare, denumiri de mîncăruri sofisticate, explicitate conștiincios de traducător în ample note de subsol. Mîncăruri alese, de pe toate continentele, sofisticării ale gustului, nostalgii senzoriale scrise în planul bidimensional al celor două valori care mie îmi lipsesc cu totul acum. Sînt absolutamente imună la tot desfrîul ăsta culinar, semn că, odată cu gustul, mi-a dispărut și capacitatea de a proiecta mental un gust, de a-l imagina, rîvnind la răsfățurile din carte. Dar, asemenea personajului principal care caută reperul pierdut al acelui gust suprem, încep să mă întreb și eu: care, oare, va fi primul miros pe care-l voi simți? Și, mai apoi, cărui gust să-i acord onoarea de a-mi bucura din nou papilele?

Pînă atunci, viața continuă, neabătut. M-am trezit, m-am spălat pe dinți cu o chestie vîscoasă, m-am dat cu o cremă fără miros și cu un deodorant fără miros, am băut un lichid maroniu și cald pe nume „cafea”, am dus copilul la școală. Vin spre casă, în traficul calm din jurul orei 9, și constat că nu mă deranjează cîtuși de puțin uriașul Tatra din față, care scoate fum negru pe țeava de eșapament. Sînt în altă dimensiune. Opresc la farmacie, îmi cumpăr un Olynth de copii – țin neapărat să respir pe nas, nu pe gură, aerul ăsta inodor. Apoi intru la alimentara din cartier, din aia cu de toate, iau niște fructe, pîine, mă așez la coadă. Și, brusc, mi se pare că sînt acolo altfel decît eram acolo cu un minut înainte, că nu simt nicio întrerupere între mine și spațiul înconjurător. Trebuie neapărat să verific, așa că întind mîna spre cel mai apropiat produs cu miros, un săpun Dove. Îi duc la nas, închid ochii și inspir.

Miroase ca porcu’. 

Dacă, în minutele următoare, mi-ați fost vecini de trafic, vă spun eu ce-ați văzut: o dementă cu ochii apoși și părul vîlvoi care ducea în mod repetat la nas o cutie de gumă Orbit și apoi zîmbea cu gura pînă la urechi. N-a durat mult. Pînă să ajung înapoi la oțet, eram din nou în bula mea inodoră. Dar a fost, așa, o rază de soare. The Dove of hope.