Tată de porcuşori

Asta vrea fata mea de trei ani jumate. Asta îşi doreşte, asta îi lipseşte, asta ne cere să-i aducem cînd plecăm, împreună sau pe rînd, asta ne aminteşte să-i luăm, în fiecare dimineaţă cînd o ducem la grădiniţă.

Tată de porcuşori îi trebuie pentru familia de porcuşori din poză - o mamă-porcuşor în a cărei burtă se ascund trei pui de porcuşor care, dacă-i apeşi pe burtă, fac "groh, groh". Nici nu mai ştiu de unde a primit jucăria asta, care a avut, la început, mare succes şi a căzut apoi în dizgraţie, urmînd soarta oricărei jucării. Doar că, uite, acum a urcat iarăşi pe primele locuri în top pentru că, vinerea, are voie să ducă la grădiniţă o jucărie, din ograda proprie, şi s-a prins ea că, luînd mama-porcuşor, ia de fapt trei jucării în una (un pui s-a pierdut).

Săptămîna trecută am fost amîndoi plecaţi şi ne-a dat indicaţii clare: să-i aducem tată de porcuşori, un iepuraş pufos şi gumă care şterge creioanele colorate. Gumă am găsit foarte greu, spre surprinderea mea. De fapt, am găsit un set cu gumă, riglă, creion şi ascuţitoare. Cu iepuraşul am rezolvat-o în ultima clipă, la Ikea (ne-a reproşat că e cam cangur iepuraşul). Dar tată de porcuşori n-am găsit nicăieri, deşi cred că am intrat în vreo 10 magazine, cu misiunea asta. I-am explicat că am căutat peste tot şi n-am găsit, a înţeles.

Ieri, la Kaufland, am zărit un porcuşor: ăla din Winnie the Pooh. Am întrebat-o dacă e de părere că s-ar califica pentru poziţia de tată de porcuşor. A scos un "daaaa!" de s-au întors toţi cumpărătorii din jur să vadă ce minune am descoperit. Apoi l-a vrut, din cei trei porcuşori de la raft, pe cel fără preţ. I-am spus că trebuie să mai luăm unul cu noi, dintre cei cu preţ, ca să-l putem plăti. Apoi a urmat o lungă discuţie despre de ce nu putem să-i luăm pe amîndoi. Am ajuns la casă, l-am plătit, am plecat cu porcuşorul. Ea era tot dezamăgită că nu i-am luat pe amîndoi.

Eu, vizibil uşurată, i-am spus că ar trebui să se bucure că am găsit, în sfîrşit, tată de porcuşori.
"Unde?"
"Cum unde? La tine în mînă! Nu-i tatăl de porcuşori ăsta pe care l-am luat?"
"Nuuuuu! Ăsta e fratele mai mare. Acum o avem pe mama-porcuşor, trei pui mici şi un frate mai mare. Şi ne mai trebuie tată de porcuşori."

Cabana Bunloc

Azi am făcut, cu fetele, o plimbare pînă la cabana Bunloc, pe drumul din pădure pe care ne-am tot plimbat în ultimele zile. Era destul de înnorat, dar pînă la urmă am avut noroc să nu ne prindă ploaia. Oricum, în cel mai rău caz grăbeam pasul la vale prin pădure.

Urcuşul nostru a pornit din Săcele, chiar de la baza telescaunului. E o parte mai expusă la început, apoi drumul se ascunde în pădure unde urcuşul e lin şi răcoarea numai bună.

După vreo patruzeci şi cinci de minute de urcat lejer, am ieşit într-o poiană mare de unde se vedea cabana (în sus) şi Săcelele şi Braşovul în vale.


Încă vreun sfert de oră de urcat şi am ajuns în poiana în care e amplasată noua cabană Bunloc. Drumul trece şi pe lîngă fundaţia vechii cabane, care a ars în 2006.

O băbuţă amabilă ne-a arătat cabana: o prispă cu două mese de lemn, o sală de mese şi, deasupra ei, o cameră cu 11 paturi. În imediata vecinătate a cabanei mai sînt un foişor şi o masă.






Camera de dormit nu e prea child-friendly, cu scara abruptă şi lipsită de orice balustradă. În rest, ca-n orice cabană.
Preţul de persoană e de 20 lei pe noapte.
Pentru rezervări şi alte informaţii trebuie sunat Dl. Nicu: 0764 472547

Cred că vara se poate merge, totuşi cu copiii. Poiana e frumoasă şi pare un loc perfect pentru copii. Iar accesul e foarte uşor. De la cabană mai e doar un mic urcuş pînă la staţia terminus a telescaunului, deci se pot transporta relativ uşor bagaje mai voluminoase şi provizii. La cabană găseşti doar apă/suc/ bere şi cîteva prostii de ronţăit.


Ne-am întors pe aşa-zisa pîrtie de ski, un drum mai rapid decît cel prin pădure. A început să plouă chiar cînd am intrat pe strada noastră şi de-atunci nici că s-a mai oprit.

Taina şi haosul

Mama avea o lejeritate incredibilă în privinţa ordinei şi curăţeniei. Bănuiala mea e că excesul de curăţenie i se părea de neam prost. Aşa că nu făcea curăţenie niciodată. Şi nici ordine. O vizualizez cu uşurinţă făcînd lucruri din cele mai variate şi mai demne de laudă: jucîndu-se cu copii, făcînd de mîncare în doi timpi şi trei mişcări, pritocind varza pusă la murat, bătînd un cui, săpînd o groapă, aprinzînd un foc, cosind sau îndesînd fîn, montînd un cort, ţinînd un curs, spunînd bancuri, mi-o amintesc perfect căţărîndu-se sau meşterind sub capota Trabantului – dar nu, nu mi-o amintesc neam cu vreo mătură sau cîrpă în mînă.

La noi în casă era haos. Ştiu perfect că majoritatea oamenilor spun asta, la un moment dat, la trecut sau la prezent, despre casele lor. Ascultaţi aici – habar n-au ce spun. LA NOI în casă era haos. Noi cinci în două camere înghesuite, la etajul opt, plus cîinele (Pemba), plus diverse pisici. Şi posesiunile aferente care includeau - pe lîngă obişnuitele haine, jucării, cărţi, rechizite, oale şi alte alea - echipament de schi, camping şi alpinism, scule de tîmplărie şi croitorie, instrumente de pictat şi fotografiat/developat şi diverse alte obiecte cu utilitate dubioasă (îmi vine în minte acum o pompă de apă ruseasă: o chestie galbenă, masivă, care cîntărea vreo 20 de kile şi care stătea ascunsă într-un colţ de cămară, aşteptîndu-şi cuminte trezirea la viaţă întru cine ştie ce scop măreţ).
Pentru că mama nu făcea ordine, lucrurile îşi găseau singure locul, în mişcarea lor browniană prin casă. Adică se întîmpla cumva de nu găseai schiuri prin pat, şi nici oale pe balcon. Dar astea erau cam singurele reguli, de tip utilitar. În rest, indiferenţa mamei abolea tot ce vi se pare a fi regulă practică, tradiţională, de bun simţ – spuneţi-i cum vreţi. Adică vasele se spălau înainte de a fi folosite, nu după. La fel şi hainele. Cînd plecam în vreo tabără sau în cine ştie ce alt fel de deplasare hainele se spălau seara, tîrziu, şi se uscau apoi pe o sîrmă întinsă în diagonală deasupra bucătăriei, cu toate ochiurile de la aragaz mergînd. Dacă n-aveam de toate din cele trebuincioase, în aceeaşi noapte dinaintea taberei tata îmi făcea moonboots, de exemplu, sau pufoaică, sau rucsac. Pentru cel mai mişto rucsac pe care l-am avut în viaţa mea (incluzînd toate nebuniile recente, de la cele mai tari branduri), a sacrificat un lighean. Îmi dau seama cum sună, dar da, tata îmi făcea rucsac de rucsac, rigidizînd centura din talie cu o bucată din ligheanul de rufe.

Ce vreau să spun e că îndeletnicirile casnice nu se înscriau într-o inerţie tradiţională, programatică, de genul “sîmbătă dimineaţa facem curat”, ci urmau unor constatări pragmatice, punctuale, cum ar fi: “copiii nu mai au cu ce să se îmbrace”. Şi, cu excepţia mîncării, care se producea prompt, din nimic, exista întotdeauna un delay. Adică nu se spălau rufe, pur şi simplu. Se puneau întîi la muiat. Cîteva zile.

O cam bombăneam eu, în gînd sau cu voce tare, pe mama pentru dezordinea ei, şi nu o dată am visat-o că s-a întors şi, de la înălţimea responsabilităţii mele adulte, o certam pentru asta. Cred că am avut o revelaţie cînd tata i-a povestit lui Gelu (care, la rîndul lui, mi-a povestit mie) că Taina ura “obiectele”. Mi s-a părut atunci că “obiecte” înseamnă lucruri fără utilitate: bibelouri, statuete, boluri, vaze, covoraşe, sau diverse alte lucruşoare pe care le înnobilăm cu o mai mică sau mai mare valoare sentimentală. Dar, de fapt, “obiecte” însemna TOT. Tot ce nu e vital, oricît de practic ţi-ar fi. Tot ce te desparte de cine eşti cu adevărat, oricît de mult te-ar ajuta. De asta era la noi uşa mereu descuiată, chiar şi cînd eram toţi plecaţi. Presupuşii hoţi n-ar fi avut ce să fure. În schimb, un prieten care voia să doarmă peste noapte la noi ar fi rămas pe dinafară. (Mi-a povestit tata că au venit o dată tîrziu într-o noapte acasă şi au descoperit pe cineva dormind în patul lor. N-au aflat decît dimineaţa cine era, l-au lăsat să doarmă.) Oricum, cred că, în cazul în care chiar am fi avut un obiect de valoare în casă şi vreun hoţ informat şi-ar fi pus în gînd să-l fure, i-ar fi luat mult timp să-l găsească. Ar fi cedat nervos mult înainte.