Cum cresc copiii - bilete de la părinţi

Primul bilet e de la mama, datează din aceeaşi perioadă cu acesta, adică e scris pe spatele aceleiaşi foi de hîrtie. Aveam, deci şapte ani şi bine, eram deja în clasa a doua.


Îmi amintesc perfect traversarea aceea, cred că era prima oară cînd făceam singură drumul de acasă la bunici. Îmi amintesc cum am luat-o pe Strada Artei, intersectînd Calea Rahovei pe lîngă clădirea Paşapoartelor, îmi amintesc că am aşteptat lîngă cineva ca să traversez cam pe unde am făcut săgeata de mai jos (foto Cristian Popescu, împrumutată de aici).



Al doilea e de la tata, l-am găsit agăţat de clanţa uşii, prin '92, cînd probabil hălăduiam prin oraş şi îl lăsasem pe tata pe dinafară şi fără cheie.

Arătam, pe atunci, cam aşa (foto Răzvan Constantinescu):

30 de ani de sora cea mai mare

8 Martie

Îi mulţumesc bunicii mele, Uca, pentru naturaleţea cu care m-a învăţat să mănînc sănătos şi variat. Nu-i ziceam nutriţie, pe vremea aia, mîncam ce se găsea în anotimpul în care ne aflam (pentru că, da, pe atunci existau anotimpuri). Primăvara făceam “cură de urzici”, adică mîncam şi salata de urzici cu usturoi şi beam şi zeama, rece, cu puţină sare. Cînd stăteam cu ea şi cu Daddy la Mogoşoaia culegeam noi untişor şi urzici. Mîncam spanac, leurdă, ciorbă de lobodă şi de salată cu leuştean cît cuprinde, mîncam toate fructele posibile, toamna sfeclă cu hrean şi dovleac copt şi castane.

Şi se puneau murături, şi se înşirau ardei pe aţă, şi se făceau gemuri şi dulceţuri şi compoturi. Şi mirosea a vinete şi a ardei copţi.

Calendarul era punctat de toate deliciile culinare asociate sărbătorilor: mucenici, pască, stufat, piftie, sarmale.

Cu Daddy aveam ritualurile noastre, cum ar fi omleta din dimineaţa de duminică sau întinsul măduvei fierbiţi pe pîine, cînd făcea Uca rasol; tot el se ocupa de crestatul castanelor sau făcea “tuna spread” cînd mai primeam cîte-o conservă “din occident”.

M-am învăţat cu toate gusturile şi texturile posibile şi acum asta mă ajută cînd mă străduiesc să mănînc cît mai puţine porcării. Habar n-aveam că asta e ceva special, dar am cunoscut între timp o mulţime de oameni care, în afară de carne şi cartofi sub diferite forme acceptă puţine alte gusturi.
Îi mulţumesc mamei care încropea mîncăruri gustoase din ceea ce mie îmi părea a fi frigiderul gol. Şi Niculinei, ţăranca care venea duminica şi aducea lapte, brînză şi smîntînă şi verdeţuri din grădină.

Le mulţumesc bunicilor mei care m-au învăţat cum se cheamă copacii, florile şi păsările.

Îi mulţumesc mamei care, intuitiv şi firesc (cumva, pe vremea aia, în ciuda tuturor), ne-a crescut aşa cum încearcă acum să ne înveţe cele mai noi curente în parenting, bazate pe respect şi iubire necondiţionată pentru copii.

Le mulţumesc femeilor din viaţa mea care au fost deştepte şi puternice, independente şi remarcabile, fără să-și spună “feministe”.  

Le mulţumesc şi le iubesc şi mi-e un dor cumplit de ele.