English, Mathematics, Alpinism

Reproduc mai jos un interviu-articol cu și despre Taina, apărut în numărul din martie 1982 al revistei Romania Today, în limba engleză.

Nota bene: Rucsacul pe care îl probez în ultima fotografie este "The rucsac", cel despre care vorbeam aici.

English, Mathematics, Alpinism

by Margareta Vasiliu

She graduated with honours from the Faculty of Germanic Languages and Literatures of the Bucharest University in 1966 and was immediately appointed assistant professor of English. In 1974, when she returned from the United States where she had a nine month Ford scholarship, she got married. She has two little girls "and another child on the way". She speaks seriously about great satisfactions, and she waves away with a smile the unpleasant events in her life. Only important things are important for Taina Duțescu. For example:

          "To be able to enjoy what you achieve; to achieve what you want; to want a lot of things."

          Linguist Taina Duțescu wanted to study mathematics. She enrolled at the Faculty of Mathematics, took the courses and graduated. I did not ask her if that had not complicated her life. She would probably have answered that it did not matter. Instead, I asked her if she was happy, if that too had made her happy. 

          "Yes, I am, as I was whenever I got where I intended to get. I studied mathematics for two reasons. First, because it helps me with linguistics and second, because I am pretty sure at present culture implies more than the humanities. Many views on reality remain veiled, inaccessible, without mathematics. Mathematics gives one what a peak offers to an alpinist: a wide horizon. The higher the peak the wider the horizon."

      
  "Is the way to the top important?"

          "In alpinism it is. No true alpinist will ever choose the obvious, easiest way to a peak other people have already reached. He will look for the difficult, or the most difficult way. Actually alpinism includes two big actions: getting to mountain tops, in the Himalayas for example, and climbing walls on more and more difficult routes."

          I went with Taina Duțescu into the mountains. On big photographs she pointed out peaks, walls, routes she had covered in the Romanian Carpathians and the Alps. She did not tell me the adventures she had had during climbing ("My God, so many things can happen in the mountains!"), she did not dwell on details, even when we talked of her toughest ascents. As a matter of fact I was accompanying her in her meditation on mountains and alpinism. While she spoke, new ideas dawned on her ("I must tell Emil!"). I realized that for Taina Duțescu and her husband Emil Coliban the mountains are not only geographic landmarks or a sports ground. They are an object of rumination, of contemplation. 

          Emil Coliban had entered the house noiselessly. He listened to our conversation and drew a chair near us. He could not stay out of it. Seven-year-old Alexandra and Călina, or Lilu, as she calls herself at one year and wight months, had got into our "mountaineering mood" and were climbing over arm-chairs and sofas. 

          "To choose an important goal in alpinism and to attain it is tantamount to winning a national or international competition in any other sport," economist and alpinist Emil Coliban put it. 

          I was bound to accept the opinions of the couple about whom outstanding world alpinists had said the precedent summer, after extremely difficult climbings in the Alps: "We are proud to be your friends."

          Mountains, ethics, privations, passion, education, discipline, culture, all these subjects we have touched in our conversation. And they made perfect logic and were directly connected. As far as Taina Duțescu is concerned there is also a direct connection between English, mathematics and the mountains. 

A fost odată un furnicar

Mi-am amintit azi de o poveste de la Refugiul Coștila, spusă de tata. Una din aia a cărei poantă intră în vocabularul familiei.

Se adunaseră dovezi clare că prin refugiu mișună un șoarece, și s-a întrunit o echipă de intervenție, hotărîtă să-i vină de hac. Înarmați care cu ce avea la îndemînă - piolet, topor, lanternă, piton, piatră etc - luptătorii l-au încolțit pe intrus într-o arie clar delimitată, iar conducătorul a înaintat ca să înlăture ultima ascunzătoare, lăsîndu-l, în sfîrșit, expus mîniei răzbunătoare. În locul unui strigăt de luptă, însă, s-a auzit vocea, jumătate dezamăgită, jumătate înduioșată a conducătorului:
     - Aaaa, stați măăăă, e un pîrș!
Nu era șoarece, era un pîrș. Batalionul a rupt rîndurile, armele s-au pus la locul lor, toată lumea s-a dus, împăcată, la culcare.

Cam așa a fost și cu ursul care s-a căcat, anul trecut, în poteca din pădure de pe Bunloc. Cred că Roxana l-a descoperit prima, eu cînd l-am văzut deja se știa că e căcat de urs. Nu m-am îngrijorat prea tare, deși m-am întrebat (și mă întreb încă): de ce în potecă? O fi un mesaj? Am întrebat-o pe băbuța de la cabană dacă vin urși pe-acolo și mi-a răspuns, în stilul ei liniștitor, că ea nu i-a văzut, de cînd stă acolo. Dar nenea pe care-l mai văd din cînd în cînd pe la cabană, și care umblă prin zonăceva mai mult decît băbuța, mi-a spus să nu-mi fac griji, că, dacă e, e un urs mic, un furnicar, cel care dă tîrcoale pe acolo. Nici vorbă să umble ziua sau să fie periculos în vreun fel.

Așa că m-am liniștit, și chiar am spus, la rîndul meu, cui mă mai întreba dacă or fi urși prin zonă, că da, e un mic furnicar care umblă, dar e ca și cum n-ar fi.

Azi, cînd urcam spre cabană, cu S. în spate și cu Pucca în lesă, am văzut, în sfîrșit, și niște urme. Erau foarte clare, în plină potecă. M-am oprit să le pozez.

Sus, la cabană, am întrebat-o din nou pe băbuță dacă a văzut vreun urs zilele astea. Și mi-a spus că da, precis dă tîrcoale, că de cîteva zile latră cîinii tare, noaptea. Și băiatul ei i-a văzut și urmele, mai jos, prin zăpadă, pe 8 martie, cînd a nins ultima oară. Precis atunci a lăsat și pe potecă urmele, care acum erau întărite bine. Dragul de el, o fi tot furnicarul de anul trecut?

Cînd l-am culcat pe S., am aruncat o privire pe Google după urme de urs. Și am dat peste o carte disponibilă în format PDF, de Radu Mihai Sandu, care se cheamă: Mic ghid de identificare și interpretare a urmelor, marcajelor și semnelor carnivorelor mari. O carte serioasă, documentată, care respectă toate rigorile academice. Și mă apuc să citesc despre urs. După o scurtă încadrare taxonomică, din primul paragraf aflu, scurt și la obiect, că în România trăiește o singură specie de urs: ursul brun (Ursus arctos arctos).

"... în habitatele naturale din țara noastră trăiește o singură specie de urs, ursul brun cu varietate europeană (Ursus ursus arctos). Convingerile, nefondate științific și perpetuate în anumite medii și regiuni, care susțin existența și unei a doua specii, așa numitul "urs furnicar", nu pot fi luate în considerare. Confuziile privind apartenența urșilor din Carpați la mai multe specii e posibil să fi fost determinată de morfologia generală și dimensiunile atît ale corpului și ale capului, cît și de varietățile mari de culoare, interpretate ca și elemente de morfologie diferită pentru specii."

Ok, măcar m-am lămurit ale cui erau urmele.
Deși animalele mari și grele, cu gheare lungi, nu-mi provoacă cine știe ce trăiri - ca să fiu sinceră, mi-e infinit mai frică de pîrș, parcă aș fi preferat să fie un ”furnicar”.

Chestia din bol

Aseară, soră-mea, care e la noi, vine seara, pe la 12, cînd, cu ultimele puteri, puneam la uscat un lighean de rufe, și mă întreabă, timid, dacă mai fac ceva cu ”chestia” din bolul transparent. Mă cuprinde brusc un sentiment de vinovăție și reiau, într-o fracțiune de secundă, un checklist al ”chestiilor” care cresc în bucătăria mea: aluat de pîine n-am la dospit, că am făcut de dimineață; maia nu e, că am pus-o la frigider; chefirul de lapte e într-un borcan, nu într-un bol, iar chefirul de apă e la locul lui, într-o sticlă; borșul e inconfundabil. Îmi dau seama că sînt clueless. Întreb:
     - Care bol?
Ea îmi răspunde:
     - E o chestie așa, albicioasă, pe lîngă aragaz. Aș fi zis că-i Polonius, dar te-am văzut că ...
și schițează gestul de amestecat cu lingura în ceva, cu interes și cu o privire maternă. Apoi continuă:
     - Aseară v-ați despărțit prieteni.
Mi-am dat seama că e un rest de lapte pe care-l pusesem la prins, dar îi halisem deja smîntîna de deasupra, iar ce rămăsese mi se păruse prea neînsemnat cantitativ ca să merite efortul de încălzire, strecurare etc. Așa că îi răspund:
     - Ok. Polonius.
După care rîdem amîndouă vreo oră.
     Trecînd peste cît de amuzant e că soră-mii i se pare deja că orice chestie din bucătărie de la noi e ceva viu și prețios, să vă explic cum e cu ”Polonius”.
     În copilăria noastră, în bucătărie era plin de chestii în proces de transformare sau descompunere, fie microcombinate de prelucrare a gunoiului, fie diverse lucruri începute și abandonate (fasole pusă la muiat), sau terminate și nestrînse (borcanul de varză după ce s-a terminat varza), sau consumate pe jumătate (cana de cacao rămasă nebăută în cine știe ce dimineață, care căpătase consistența iaurtului, etc) sau cartofii putreziți. Din cînd în cînd, ceva începea să pută - și nu era întotdeauna ușor să descoperi intrusul. Cînd îl descopeream, anunțam ceremonios că a fost descoperit ”Polonius”.

     Polonius e tatăl Ofeliei și al lui Laertes, din Hamlet, consilierul regelui Claudius, care îl pîndea pe Hamlet de după perdea, trăgînd cu urechea, și pe care Hamlet îl împunge cu sabia, crezînd că e Claudius.

Există speranță - Împreună pentru Dravet

Sînt mulți oameni care ar avea nevoie de ajutorul nostru și multe moduri în care am putea să ajutăm, dacă am vrea să o facem. Important este să mergem pînă la capăt cu intenția noastră, s-o materializăm într-un gest, oricît de mic. 

Eu susțin Asociația pentru Dravet și alte epilepsii rare

26 martie este Ziua Internațională a Luptei Împotriva Epilepsiei, denumită și Purple Day. 

Asociația pentru Dravet și alte epilepsii rare a fost înființată de două mame ale căror copii suferă de Sindrom Dravet, o formă incurabilă de epilepsie, și are scopul de a furniza suport continuu pentru familiile afectate:

• nevoi medicale (test genetic, investigații, medicație, terapii)
• informare și comunicare (studii, conferințe, evenimente de popularizare, obiecte promoționale)
• întreținere și consiliere (cheltuieli curente, evenimente de popularizare, obiecte promoționale)

Informațiile de mai sus probabil nu-ți spun mare lucru despre Sindromul Dravet, dar poți să-ți faci o idee mai clară citind superbul articol scris de Teodora, mama unei fetițe care suferă de această boală, publicat în Decât o Revistă, numărul 11 (Primăvară 2013): Noaptea fluturelui mov.    

Pentru anul 2013, Asociația pentru Dravet și-a propus să deschidă, în București, un centru de zi pentru copiii cu epilepsie. Cu ajutorul nostru, al tuturor, va reuși să o facă mai repede.

 Cum poți ajuta:

• Contribuind printr-o donație în contul asociației: RO91INGB0000999903238491 (RON) deschis la ING Bank, Sucursala Unirii.
• Dacă ești o persoană fizică, poți susține asociația completând formularele 230 și 200, prin care direcționezi către aceasta 2% din impozitul pe venit.
• Dacă reprezinți o companie, poți încheia cu asociația un contract de sponsorizare în limita a 0,3% din cifra de afaceri și 20% din impozitul pe profit.
• Participînd la unul din evenimentele organizate de asociație. Urmărește programul evenimentelor pe www.dravet.ro
• Oferindu-te ca voluntar
• Cumpărînd un produs din colecția de accesorii Made by Dravet.ro
• Dînd like paginii de Facebook Dravet România. În felul acesta și prietenii tăi vor vedea cînd participi la/susții unul dintre evenimentele inițiate de ei. 

O să vă țin la curent cu evenimentele "Pentru Dravet" și cu realizările asociației. 

Cea mai frumoasă poezie de toamnă

Tree at My Window

by Robert Frost

Tree at my window, window tree, 

My sash is lowered when night comes on; 

But let there never be curtain drawn 

Between you and me. 

Vague dream-head lifted out of the ground, 

And thing next most diffuse to cloud, 

Not all your light tongues talking aloud 

Could be profound. 

But tree, I have seen you taken and tossed, 

And if you have seen me when I slept, 

You have seen me when I was taken and swept 

And all but lost. 

That day she put our heads together, 

Fate had her imagination about her, 

Your head so much concerned with outer, 

Mine with inner, weather.

 

Brrr

Mă rog, contextul e mai larg. Sînt singură cu copiii, şi la 8:30 A. trebuie să fie la grădiniţă, unde are "responsabilităţi" (da, e în vocabularul ei). Pt că ieri am întîrziat, azi m-am trezit cu 10 minute mai devreme, fetei îi pregătisem hainele de aseară (a se citi că le pregătisem împreună după lungi negocieri), totul a mers brici, mi-am băut şi cafeaua, şi cînd să plecăm ... - pam, pam, ia, vă rog, mamele din public, să auzim, ce s-a întîmplat ?- ... cînd să plecăm, S. s-a căcat cu spume. Am aşteptat să termine opera, apoi m-am dus sus să-l schimb (încă aveam un avans de 5 minute) şi, în timp ce-l schimbam ... - pam, pam, mamele de băieţi din public, cine ne spune ce s-a întîmplat? - ... în timp ce-l schimbam, S. s-a pişat all over himself, aşa că a trebuit să-l schimb de tot. S-a dus avansul, plecam just in time, cînd am ieşit şi am dat de această minunată temperatură şi de un parbriz îngheţat bocnă. Racletă de gheaţă, evident, n-am, aşa că am aşteptat un sfert de oră să se încălzească motorul şi să se topească gheaţa.

Tată de porcuşori

Asta vrea fata mea de trei ani jumate. Asta îşi doreşte, asta îi lipseşte, asta ne cere să-i aducem cînd plecăm, împreună sau pe rînd, asta ne aminteşte să-i luăm, în fiecare dimineaţă cînd o ducem la grădiniţă.

Tată de porcuşori îi trebuie pentru familia de porcuşori din poză - o mamă-porcuşor în a cărei burtă se ascund trei pui de porcuşor care, dacă-i apeşi pe burtă, fac "groh, groh". Nici nu mai ştiu de unde a primit jucăria asta, care a avut, la început, mare succes şi a căzut apoi în dizgraţie, urmînd soarta oricărei jucării. Doar că, uite, acum a urcat iarăşi pe primele locuri în top pentru că, vinerea, are voie să ducă la grădiniţă o jucărie, din ograda proprie, şi s-a prins ea că, luînd mama-porcuşor, ia de fapt trei jucării în una (un pui s-a pierdut).

Săptămîna trecută am fost amîndoi plecaţi şi ne-a dat indicaţii clare: să-i aducem tată de porcuşori, un iepuraş pufos şi gumă care şterge creioanele colorate. Gumă am găsit foarte greu, spre surprinderea mea. De fapt, am găsit un set cu gumă, riglă, creion şi ascuţitoare. Cu iepuraşul am rezolvat-o în ultima clipă, la Ikea (ne-a reproşat că e cam cangur iepuraşul). Dar tată de porcuşori n-am găsit nicăieri, deşi cred că am intrat în vreo 10 magazine, cu misiunea asta. I-am explicat că am căutat peste tot şi n-am găsit, a înţeles.

Ieri, la Kaufland, am zărit un porcuşor: ăla din Winnie the Pooh. Am întrebat-o dacă e de părere că s-ar califica pentru poziţia de tată de porcuşor. A scos un "daaaa!" de s-au întors toţi cumpărătorii din jur să vadă ce minune am descoperit. Apoi l-a vrut, din cei trei porcuşori de la raft, pe cel fără preţ. I-am spus că trebuie să mai luăm unul cu noi, dintre cei cu preţ, ca să-l putem plăti. Apoi a urmat o lungă discuţie despre de ce nu putem să-i luăm pe amîndoi. Am ajuns la casă, l-am plătit, am plecat cu porcuşorul. Ea era tot dezamăgită că nu i-am luat pe amîndoi.

Eu, vizibil uşurată, i-am spus că ar trebui să se bucure că am găsit, în sfîrşit, tată de porcuşori.
"Unde?"
"Cum unde? La tine în mînă! Nu-i tatăl de porcuşori ăsta pe care l-am luat?"
"Nuuuuu! Ăsta e fratele mai mare. Acum o avem pe mama-porcuşor, trei pui mici şi un frate mai mare. Şi ne mai trebuie tată de porcuşori."