Primul bilet e de la mama, datează din aceeaşi perioadă cu acesta, adică e scris pe spatele aceleiaşi foi de hîrtie. Aveam, deci şapte ani şi bine, eram deja în clasa a doua.
Îmi amintesc perfect traversarea aceea, cred că era prima oară cînd făceam singură drumul de acasă la bunici. Îmi amintesc cum am luat-o pe Strada Artei, intersectînd Calea Rahovei pe lîngă clădirea Paşapoartelor, îmi amintesc că am aşteptat lîngă cineva ca să traversez cam pe unde am făcut săgeata de mai jos (foto Cristian Popescu, împrumutată de aici).
Al doilea e de la tata, l-am găsit agăţat de clanţa uşii, prin '92, cînd probabil hălăduiam prin oraş şi îl lăsasem pe tata pe dinafară şi fără cheie.
Arătam, pe atunci, cam aşa (foto Răzvan Constantinescu):
Am postat pe Facebook un link la articolul Întâlnirea cu toddlerul. 5 reguli de politeţe sau ce să nu spui - care mi s-a părut că surprinde, tranşant şi cu mult umor, esenţa a ceea ce mă deranjează şi pe mine în interacţiunile altora cu copilul meu. Toate comentariile au fost pozitive şi în linia articolului, dar o prietenă a subliniat, foarte pertinent, că prea a ajuns să ne deranjeze orice, că ne panicăm uşor şi ne găsim oriunde motive de isterie şi, aş completa eu, de militantism înfocat. Eu mă întreb dacă nu cumva există, la nivelul generaţiei actuale de mame tinere (în care mă înghesui şi eu, pe undeva pe la margini) o legătură între educaţia pe care am primit-o şi vulnerabilitatea la curente şi isterii moderne. În articolul respectiv două mi s-au părut a fi ideile principale:
Una ar fi lejeritatea cu care ALŢII se simt îndreptăţiţi să ia hotărîri în legătură cu copilul meu. Şi cînd spun "alţii" nu mă refer numai la străini (aici articolul extrapolează, clar) - alţii = oricine altcineva în afară de mama şi tata, fie ei fraţi, bunici, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, prieteni sau străini. Li se pare perfect normal să ia hotărîri sau să acţioneze, fără să-şi asume în niciun fel consecinţele acţiunilor lor. Eu la genul ăsta de atitudine am alergie - şi cred că părinţii noştri aveau, la rîndul lor. Nu întotdeauna mă manifest (nota bene), pentru că ştiu că în multe cazuri oamenii chiar au intenţii bune şi le-ar fi greu să înţeleagă cum şi de ce greşesc, dar mă deranjează enorm, de fiecare dată. De fiecare dată cînd Ania a primit ceva de mîncare, am avut de furcă - ori erau diverse chestii pe care nu avea voie să le mănînce atunci, ori erau chestii pe care ea nu le mîncase ever, ori erau dulciuri aproape de ora de culcare. Aşa că eu nu fac niciodată cadouri comestibile copiilor altora (fără să întreb înainte). Înţeleg că atunci cînd las copilul cu altcineva îmi asum pierderea controlului (mi se respectă în mare dispoziţiile, dar evident nu mi se cere acceptul pentru fiecare flecuşteţ şi sînt ok cu asta), dar urăsc cînd intervenţiile astea se fac de faţă cu mine şi împotriva mea.
Cealaltă idee ar fi superioritatea apriori cu care adulţii abordează copiii - şi care, sincer, mi se pare istoric depăşită. Oricît de multă lejeritate au pierdut, în ţările civilizate copiii şi-au cîştigat dreptul (un drept teoretic, afirmat de ultimele direcţii în psihologie şi pedagogie şi pe alocuri susţinut şi de lege) de a fi respectaţi ca indivizi, de la cea mai fragedă vîrstă. La noi să fii mic înseamnă să nu contezi. Să răspunzi la întrebări (idioate) ale te miri cui sau să fii judecat pentru refuzul de a răspunde, să faci ce ţi se spune, să te maturizezi conform graficelor etc. Da, ai noştri părinţi au fost lejeri şi îi iubesc enorm pentru asta, partea revoluţionară şi creativă a caracterului meu acestei lejerităţi o datorez. Dar tot ei ne-au învăţat (şi aici vorbesc în numele meu, voi să-mi spuneţi dacă pot sau nu să generalizez) să fim peste măsură de politicoşi, necondiţionat. Asta a fost o greşeală. Am ajuns să confundăm respectul cu supunerea, disciplina cu înregimentarea, autoritatea cu agresiunea. Poate că vecinul (by the way, delicios exemplul cu vecinul în chiloţi) chiar ESTE pedofil. I wouldn't know. Pentru că n-am aparatul critic necesar să îl evaluez obiectiv. E vecinul meu şi îi spun "bună ziua" respectuos (sau, după caz, "sărumîna") şi, basically, e mai presus decît mine şi instinctele mele. Ca şi profesorul (educatorul etc), care e mai deştept decît mine. Ca şi poliţistul, ca şi medicul etc. Avem (şi prin eul ăsta colectiv mă refer la o generaţie din care simt că fac parte) probleme de discernămînt, ne e greu să luăm singuri hotărîri, odată ce le-am luat ne e greu să ni le asumăm, ne e aproape imposibil să "challenge authority" - autoritate care, în urma shiftului de generaţii a devenit ceva nedefinit: de asta ne-am însingurat, de asta ne panicăm, zic eu, şi aş închide aici un cerc.
De asta, poate, e bine să fim de acord şi să ne asumăm cît putem din spiritul articolelor de genul ăsta. Să ne repetăm, ca o mantră, "copilul este un individ, diferit de mine, care trebuie respectat", aşa cum circula, în generaţiile imediat anterioare, ideea obligativităţii spălatului pe mîini cu apă şi săpun pe care bunicii respectivi precis n-o înţelegeau, sute de generaţii înainte haliseră doar din basma, pe cîmp, fără să se spele pe mîini. Poate dacă ne impunem ideile astea, copiii noştri o să ştie să înveţe şi nu să memoreze, să se îndoiască fără să spurce, să cîntărească singuri înainte să hotărască etc.
Ilinca spune că generaţiile născute după '90 sînt deja scăpate de îndoielile noastre, aşa să fie?
Acum mă bate, însă, alt gînd: trăim în cercul strîmt al spaimelor noastre, însinguraţi (cum spunea prietena mea), pentru că lumea s-a schimbat, sau schimbăm NOI lumea, zi de zi, pentru că avem prea multă informaţie pe care n-o putem gestiona şi incapacitatea asta ne face să ne temem de orice?
Acum vreo lună şi ceva, încinsesem cuptorul şi, cînd să bag tava înăuntru, constat că nu încape. Mă aplec ca să văd care-i problema şi descopăr înăuntru una bucată minge, care începuse deja să facă băşici. O extrag, o las să se răcească, bag tava, viaţa merge înainte.
Alaltăieri dimineaţă, naşul Aniei în vizită.
Ania vrea să se joace cu mingea mai sus pomenită. Îi spun:
- I-ai povestit naşului ce-a păţit mingea?
- Ce-a păţit?
- Păi, cum ai băgat-o tu în cuptor şi mama a pornit cuptorul şi cuptorul s-a încins şi mingea a făcut băşici.
Ania se duce la naşul, cu mingea, şi îi explică:
- Am băgat-o în cuptol si s-a îmtîmpat ceva şi s-a băşit.
În seara asta, în timp ce îi puneam pijamaua, i-am cîntat Aniei un cîntec din Cenaclul Flacăra, ăla cu "Aseară te-am aşteptat/ Şi n-ai venit (...) Diseară să nu m-aştepţi/ O, nu, n-am să vin/ Pentru 'bună seara'/ Atît, şi-o cană cu vin". Se uita la mine fix şi am observat că are lacrimi în ochi. Am întrebat-o "Ce faci, pisoi, plîngi?" şi dintr-o dată o văd că pune buză şi începe să bocească aşa lung şi sfîşietor, a jale. "Ce-i, mama, te-a întristat cîntecul?" "Daaaa", şi dă-i încă o tură de buhuhu. Mai încolo, cînd o puneam în pat, mi-a spus: "Să nu mai cînţi, mama, cîntecul ăla, că mă pelii." M-a făcut praf, cred că e prima oară cînd plînge aşa.
Cînd copilul tău face mofturi la mîncare, explicaţia cea mai plauzibilă e că nu-i oferi destulă varietate.
De exemplu astăzi, în timp ce eu plăteam facturile la Mic.ro, A. a halit cu deosebită încîntare un snack pentru cîini, cu aromă de bacon.
Am luat de la Mega Image un pachet de snackuri "Bingo" ca să ne punem bine cu haita de cîini de cartier pe lîngă care trecem zilnic şi pe care A. insistă să-i mîngîie, fără părtinire, de fiecare dată. Am împărţit la fiecare, apoi A. a rămas cu unul în mînă, că nu-l găsisem încă pe căţelul preferat. Tot căutîndu-l pe cuţu, am ajuns în faţa blocului şi-am intrat la Mic.ro să plătim facturile. După ce-am terminat, la uşa blocului, A. mi-a spus:
- Am mîcat cea bun.
Tomai mă amuzam în sinea mea cum inventează copiii te miri ce cînd mă uit şi o văd cu mîinile goale.
- Unde-i bunul pentru căţei?
- L-am mîcat.
- Cum l-ai mîncat? L-ai băgat în gură?
- Da.
- Sigur nu l-ai aruncat pe jos?
- Nu, l-am mîcat pe tot. A fot foate bun.
Nevenindu-mi, totuşi, să cred, i-am mirosit gura şi m-am convins. Era un miros familiar, doar că mă obişnuisem să-i asociez o atingere blănoasă. Deci clar, l-a balotat. Şi i-a plăcut. Ar mai fi băgat unul fără ezitare. Eu ce să fac? În hohote de rîs, am citit eticheta. Cică impropriu pentru consum uman. Aia bănuiam. M-am uitat la ingrediente. E nasol că are zahăr, şi asta cu zahărul la copii nu-i prea bună. Are conservanţi şi antioxidanţi, cam naşpa. Carne şi proteine din carne - din care minumum 4% vită, restul e nespecificat şi nici nu vreau să ştiu. Dar mai conţine şi cereale, minerale şi calciu, vitamine şi minimum 0.01% acizi graşi Omega-3. Not bad at all.
Asta nu înseamnă că toate produsele pentru animale au succes la copii. Aceleiaşi A. şamponul Puccăi nu i-a plăcut (cînd a luat o gură, din sticla de apă minerală în care-l diluasem - şi care era în punga de gunoi) şi, recunosc, nici mie, cînd am luat rapid o duşcă, să văd de ce se strîmbă în halul ăsta copilul. Subliniez aici avantajul de a folosi produse “bio” - la analiza făcută la camera de gardă a spitalului de copii s-a dovedit că şamponul nu conţinea substanţe nocive. A, şi pot să confirm că faza aia din desene animate cu tuşit clăbuci nu e inventată.
Venim acasă (eu şi A.) şi constatăm că ne-au tăiat curentul. Vrea "Tom Jerry" la televizor, îi explic că nu se poate, nu avem curent. Vrea la calculator. Nu se poate, n-avem curent. Eu trebăluiesc prin bucătărie, ea îl dă pe bebe în leagăn. După un timp, se plictiseşte. - Mama, fă culent! Dechide geamu'!
Ucologia pare să prezinte analogii cu ecologia. În timp ce ecologia este ştiinţa mediului înconjurător, ucologia s-ar putea defini ca ştiinţa înconjurului mediator. Dar în realitate lucrurile sînt mult mai complicate. În orice caz, numele ştiinţei vine de la întemeietorul ei, mai precis întemeietoarea ei: Uca.
Principiile ucologiei se enunţă la modul general în două părţi, de forma: Nimic … Totul … sau Niciodată … Totdeauna …
Ucologie utilitara
Principiul nr.1 al ucologiei utilitare se poate enunţa la modul general astfel: Nimic nu se face, totul se păstrează. Acest principiu se materializează într-o varietate de forme. Una din ele o constituie formula curăţeniei. Curăţenia nu se face. Curăţenia se păstrează. Prin extrapolare, se obţin următoarele formule:
Omul nu mănîncă. Se păstrează sătul.
Omul nu doarme. Se păstrează odihnit.
Omul nu lucrează. Se păstrează activ.
Omul nu face pipi. Se păstrează uşurat. Etc
(O manifestare a celei de-a doua părţi a principiului): Microcombinatele de prelucrare a gunoiului. Unul din principiile ucolologiei utilitare este ca, pe cît posibil, resturile menajere să nu fie evacuate în stare brută, ci să fie mai întîi prelucrate. În acest scop se recomandă înfiinţarea în fiecare gospodărie a unor microcombinate de prelucrare a gunoiului. Acestea nu comportă amenajări speciale, realizarea lor fiind extrem de simplă şi la îndemîna oricui. Un bun exemplu îl constituie microcombinatul pe baza apei de la primul fiert al fasolei. Cînd se scurge fasolea, aceasta nu se aruncă pur şi simplu în chiuvetă, ci se strînge cu grijă într-un vas – cratiţă, borcan – se acoperă şi se păstrează cîteva zile. După ce se împute bine, se poate arunca. Cum nu toată lumea are o educaţie ucologică corespunzătoare şi deci, s-ar putea să nu înţeleagă necesitatea prelucrării, se va folosi o explicaţie înconjurător-mediatoare, cum ar fi aceea că apa de fasole se păstrează pentru a curăţi unele articole de îmbrăcăminte din stofă. După un timp, pe măsură ce se ridică nivelul ucologic al membrilor familiei, aceştia nu vor mai întreba ce pute în bucătărie, ştiind că este vorba de apa de fasole în curs de prelucrare în vederea unei aruncări superioare.
Un microcombinat asemănător se poate realiza cu ajutorul cojilor de portocală (vezi reţeta de coji pentru dulceaţă, capitolul ucologie culinară). Este mai discret (nu miroase) şi prezintă efecte cromatice mult mai interesante decît microcombinatul pe bază de apă de fasole.
Mnemo-ucologie
Printre procedeele de aducere aminte preconizate de ucologie se numără şi acela de a te întoarce înapoi (spaţial) pentru a recupera o intenţie rătăcită (temporal).
De exemplu, te duci în bucătărie să iei ceva, şi ai uitat ce. Te întorci în cameră ca să-ţi aduci aminte. Dacă însă, odată întors în cameră, ai uitat de ce ai venit în cameră din bucătărie, te vei întoarce – aţi ghicit – în bucătărie – pentru a-ţi aduce aminte ce ai uitat să-ţi aduci aminte, etc., etc. Orice ucolog versat şi-a dat, desigur, seama, că e vorba de o formă deghizată de perpetuum mobile.
Pedo-ucologie
Principiul numărul unu al pedo-ucologiei se exprimă astfel: copilul trebuie să fie ceasornic.
Pedo-ucologie alimentară
Regula de aur a mîncatului: Înghite ce ai în gură.
Regulă: Nu se bea apă în următoarele situaţii:
-înainte de masă
-după masă
-după fructe
-după porumb
-după peşte
-după floricele
Toate aceste reguli sînt deghizări mediatoare înconjurătoare ale unui principiu important: copilul nu trebuie să bea apă.
Ucologie culinară
Reţete: sfarog de pui, griş cu brînză, coji de portocale pentru dulceaţă.
Coji de portocale pentru dulceaţă
Coaja de la 2-3 portocale; apă.
Se aleg portocale mari, cu coaja groasă. Cojile, de preferinţă tăiate în felii (dar se poate şi rupte în bucăţi) se aşează într-un borcan şi se acoperă cu apă. Se păstrează pînă cînd prind un strat gros de mucegai. Apoi se mai ţin un timp, după care se aruncă.
Praz cu măsline
Se ia un praz şi se găteşte cu măsline. Se obţin circa 8 porţii.
Ucologie conversaţională
Strategia conversaţională preconizată de ucologie are următorul principiu de bază:
Interlocutorul este o persoană dubioasă.
Consecinţe:
Interlocutorul trebuie suspectat.
Interlocutorul trebuie derutat.
Exemplu:
Cu ocazia aniversării a n ani de căsătorie se cumpără fiicei + ginerelui un ceas deşteptător ARADORA care se înmînează (tinerei) perechi (între două vîrste), dimpreună cu certificatul de garanţie dar fără (atenţie: fără!) instrucţiunile de folosire. În cadrul unei convorbiri telefonice ce precede o vizita la fiică, aceasta solicită să-i fie adusă şi foaia cu instrucţiunile de folosire ale ceasului. Întrebare (construită conform principiilor ucologiei conversaţionale):
A. a primit de la I. o carte cu tot soiul de povesti. Clasicele. Citindu-i ei (si gindindu-ma cu placere si emotie ca vor veni vremurile in care chiar ma va asculta si-mi va pune intrebari), am luat povestile mai in serios, asa, cum nu se face. M-au amuzat bancurile alea cu povesti politically-correct ( imi amintesc chiar ca aveam o carte cu asta. Mi-o luasem o data in tren, singura fiind, si am ris de una singura, de m-or fi crezut nebuna vecinii de compartiment). Altfel ramin, majoritatea, destul de ok, chiar daca treaba Albei-ca-Zapada cu piticii e un pic fishy, chiar daca Cenusareasa e cam fraiera saraca... Dar, dupa lectura asta recenta, am o reala problema cu povestea Jack si vrejul de fasole. Hai sa va improspatez memoria: Jack si mama lui erau saraci. Desteptul de Jack, trimis de maica-sa la tirg sa vinda vaca (ultima resursa), i-a dat-o unui individ dubios la schimb cu trei boabe de fasole. Ma-sa le-a aruncat si l-a facut pe Jack cu ou si cu otet, dar boabele erau fermecate. Jack se catzara pe vrejul urias de fasole, crescut peste noapte, si da peste un palat imens, cu incaperi si mobilier supradimensionate si cu tot soiul de bogatii. Jack spioneaza si constata ca toate sint ale unui "urias inspaimintator" care are tupeul, la el acasa, sa se aseze la masa, sa haleasca si apoi sa adoarma. Jack, profitind de somnul uriasului, incepe sa carabaneasca la comori. In timp ce-o cara pe ultima, se trezeste uriasul si se ia dupa el. Dar Jack e smecher si, ajuns cu picioarele pe pamint, taie vrejul, asa ca "uriasul s-a pravalit fara suflare chiar in spatele bordeiului." Si finalul: "Bravo, Jack, i-a strigat mama, stringindu-l in brate pe baietel, nespus de fericita." Ei bine, va intreb acum cu seninatatea unei minti neprihanite: cu ce-a gresit, nene, uriasul, ca sa merite asa un sfirsit? Merita sa moara doar pentru ca-i urias? Nu greseste cu absolut nimic in povestea asta: nu jefuieste pe nimeni, nu chinuie niciun animalutz, nu sperie pe nimeni, nu grohaie, nu rigiie, nu trage nici macar un pirtz - pur si simplu sta la el acasa si maninca, apoi adoarme. Jack, in schimb, in povestea asta, e un hotz de cea mai joasa speta si un criminal. Sau Jack trebuie sa ne fie simpatic doar pentru ca e sarac? Lamuriti-ma si pe mine.
De fapt, ca sa trecem la lucruri serioase, am terminat de citit And the Ass Saw the Angel, de Nick Cave. Mi s-a facut parul maciuca. E un amestec de: Faulkner, Bruegel, Hieronymus Bosch, Vechiul Testament, Parfumul lui Suskind, Marilyn Manson si Stirile de la ora 5. Iar limbajul e aproape biblic. Stiu ca asa am zis la fiecare carte, in afara de Sinul lui Philip Roth, dar daca in asta nu-mi prind urechile, nu cred sa mai am vreo emotie, vreodata. Ce ziceam de Pastorala? Ca e cruda, abisala, colosala? Ha-ha-ha. Pastorala e popcorn pe linga asta. Deci, de miine, plonjez in Ukulore Valley. Ne vedem, in mai, de partea cealalta. Sa veniti cu aparatura de resuscitare.
Arătam, pe atunci, cam aşa (foto Răzvan Constantinescu):
