Se afișează postările cu eticheta petarde. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta petarde. Afișați toate postările

luni, 7 decembrie 2009

POC! POC! POC! Ce bucurie!

Si nu, nu-i despre Basescu.
E despre cum n-am priceput niciodata placerea imbecila de a arunca pocnitori. An de an mi-au terorizat ciinele, acum si copilul. Si de data asta chiar incerc sa dau de miezul problemei.
Sa mor daca am aruncat vreodata o pocnitoare. Am aruncat pungi cu apa de la balcon, am umplut balcoanele vecinilor de vizavi (prietenii stiu de ce) cu cornete, cu "invizoace", cu avioane de hirtie. Am aprins chiar si o "fumigena" din aia penibila, din minge de cauciuc si staniol, am aprins-o in sala de clasa, in ora de logica, si am dovedit ce-am avut de dovedit: profesoara, o prajita care in 70% din ore avea fusta pe dos, a zbughit-o la fuga. Dar pocnitorile? Care-i placerea?
Inteleg artificiile, nu ma dau pe spate, dar stiu ca-i ceva acolo, ceva "larger than life". Ceva ce origineaza in satisfactia demiurgica de a stapini focul. Mi-i si imaginez pe oamenii preistorici stind in jurul lui, imi imaginez lupii muti de spaima si de uimire. Ma dau in vint dupa focurile de tabara, dupa orice fel de foc controlat, de fapt.
Dar chestia asta cu pocnitul ma umple de furie. Dincolo de faptul ca o percep ca pe-o agresiune directa la adresa mea (chestie pentru care va anunt de pe acum ca, daca prind un singur copil aruncind pocnitori il dau pe mina politiei), mi se pare, in secolul XXI, lipsita de orice noima. Probabil ca ma despart citeva generatii bune in plus de acelasi om preistoric si de lupul care, obisnuindu-se cu focul, n-a mai putut fi gonit decit cu zgomote tari, neasteptate.