Urcarea muntelui

Ileana Mălăncioiu, în Recursul la memorie (2003):

          „Într-un fel, îmi amintiți de mine, cea de la vremea cînd m-am împrietenit cu Ovidiu Cotruș sau cu Dan Duțescu, despre care, din păcate, n-am apucat încă să vorbesc.
          Inițial, l-am vizitat pentru că dorea să-mi traducă poemele pentru o ediție bilingvă și nu avea toate volumele mele. Faptul că fusese cîțiva ani profesor la Oxford și că în familia sa toată lumea vorbea curent limba engleză, la care eu n-am reușit niciodată să trec de primele 30 de lecții, făcea să mă prezint la acea întîlnire cu niște complexe de neimaginat. În pofida a tot ce ne despărțea, am reușit să vorbesc cu el și cu soția sa, dna Viola Duțescu, ca și cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Pe vremea aceea, fiica lor, Taina, și soțul ei, Emil Coliban, erau plecați într-o expediție pe Everest. Nu peste mult s-a aflat că grupului din care făceau parte i se pierduse urma. Emoțiile prin care trecea Dan Duțescu făceau să i se agraveze boala de inimă de care suferea. Dădea zilnic telefoane în Nepal, să vadă dacă nu s-a aflat ceva despre grupul dispărut, și îmi spunea îngrozit: „Dumneata nu știi ce înseamnă muntele pentru Taina; e ca un drog. A fost în atîtea țări și n-a interesat-o nimic altceva decît să urce pe versantul pe care e cel mai greu de urcat. Măcar dacă nu s-ar fi măritat tot cu un alpinist și n-ar fi făcut trei copii care ar putea să rămînă orfani; fiincă eu sînt bolnav și nu știu cît mai am de trăit.“
          În vremea aceea scriam Urcarea Muntelui. Unul dintre poemele reprezentative pentru acel volum mizează pe o ambiguitate a imaginii care avea și ceva din obsesia legată de dispariția Tainei, deși nu o cunoșteam decît din ce îmi spuneau părinții săi despre ea. Fiindcă mi-ați cerut să mă întorc la poezie, am să reproduc acel poem a cărui geneză spune ceva despre resorturile invizibile ale artei, menite să te facă să ajungi unde trebuie aproape fără să-ți dai seama cum: 

„Dormeam lîngă-acel munte ce nu mai e urcat
Și toți visam deodată același vis urît
În care cineva ne-a coborît
Tocmai acolo unde eram cu-adevărat.

Ne bucuram că încă mai sîntem atîrnați
De stîncile albastre și preamăream supuși
Frînghiile în care eram puși
Să așteptăm pînă vom fi salvați.

Numai cînd ne rodeau pînă la os
Ne cățăram pe ele, încet, încă o dată
Dar ori se adîncea prăpastia căscată
Ori cineva de sus ne tot lăsa în jos. 

Dormeam lîngă-acel munte ca lîngă un paradis
Pierdut, în care lumea aceasta vinovată
Nu mai putea s-ajungă pe jos, ca altădată, 
Și încerca să urce pe sforile din vis.“

          Pe Taina aveam să o văd pentru prima oară atunci cînd grupul cu care plecase pe Everest s-a întors fără unul din membrii săi. Auzind-o spunînd ce înseamnă pentru ea să doarmă pe un perete abrupt și să vină dimineața păsările să-i ciugulească din palmă, am înțeles de ce se temea tatăl ei. Fiindcă se vedea cu ochiul liber că nimic n-ar putea s-o oprească să ajungă din nou acolo unde o chema soarta. 
          După ce ea a plecat încă o dată să urce muntele și nu s-a mai întors, a plecat și tatăl ei. Dar poate că nu mai era disperat. Poate că în ultima clipă s-a gîndit că dincolo se va întîlni cu ea, așa cum se gîndea tata că se întîlnește cu sora mea. 
          În urmă cu cîțiva ani, am făcut o călătorie în sudul Chinei, împreună cu Mircea Mihăieș și cu Gabriel Chifu. Într-o localitate de la poalele munților prin care se urca spre Tibet, am fost duși în așa-zisul laborator al unui vraci bătrîn care spunea că poate să vindece orice boală cu ceaiurile sale. Mai întîi ni le-a prezentat, apoi ne-a dat să vedem scrisorile de mulțumire ale celor ce ar fi fost salvați de la moarte cu ajutorul lor și caietele cu impresiile celor care l-au vizitat de-a lungul anilor. Întrucît textele acestora erau scrise în diverse limbi, el nu știa ce cuprind, de fapt. Cei mai mulți dintre oaspeții săi folosiseră acele caiete pentru a lăsa anumite mesaje. De obicei, erau adresate alpiniștilor; li se spunea pe unde pot trece mai ușor spre Tibet și cum pot să evite gărzile dacă nu au viză. 
          Am parcurs filă cu filă să văd dacă nu trecuse și Taina pe acolo și nu lăsase cumva vreun mesaj. Tot căutînd, am dat și peste un text scris în limba română, dar nu era al ei, ci al unei fete din Dobrogea; voia să găsească un grup la care să se alăture și ea pentru a urca muntele. 
          Cînd am ieșit de acolo, nu știu de ce îmi reveneau obsesiv în minte versurile lui Eminescu din Kamadeva: 

„Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru și-al iluziei deșerte.“

Apoi, în acel loc al „iluziei deșerte“, m-am uitat pentru ultima oară spre un versant însorit de pe care nu m-aș fi mirat să o văd coborînd pe Taina, pe care mama ei o mai aștepta încă, deși trecuseră cîțiva ani de la plecarea sa.”


Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convirbiri cu Daniel Cristea-Enache, Polirom 2003

English, Mathematics, Alpinism

Reproduc mai jos un interviu-articol cu și despre Taina, apărut în numărul din martie 1982 al revistei Romania Today, în limba engleză.

Nota bene: Rucsacul pe care îl probez în ultima fotografie este "The rucsac", cel despre care vorbeam aici.

English, Mathematics, Alpinism

by Margareta Vasiliu

She graduated with honours from the Faculty of Germanic Languages and Literatures of the Bucharest University in 1966 and was immediately appointed assistant professor of English. In 1974, when she returned from the United States where she had a nine month Ford scholarship, she got married. She has two little girls "and another child on the way". She speaks seriously about great satisfactions, and she waves away with a smile the unpleasant events in her life. Only important things are important for Taina Duțescu. For example:

          "To be able to enjoy what you achieve; to achieve what you want; to want a lot of things."

          Linguist Taina Duțescu wanted to study mathematics. She enrolled at the Faculty of Mathematics, took the courses and graduated. I did not ask her if that had not complicated her life. She would probably have answered that it did not matter. Instead, I asked her if she was happy, if that too had made her happy. 

          "Yes, I am, as I was whenever I got where I intended to get. I studied mathematics for two reasons. First, because it helps me with linguistics and second, because I am pretty sure at present culture implies more than the humanities. Many views on reality remain veiled, inaccessible, without mathematics. Mathematics gives one what a peak offers to an alpinist: a wide horizon. The higher the peak the wider the horizon."

      
  "Is the way to the top important?"

          "In alpinism it is. No true alpinist will ever choose the obvious, easiest way to a peak other people have already reached. He will look for the difficult, or the most difficult way. Actually alpinism includes two big actions: getting to mountain tops, in the Himalayas for example, and climbing walls on more and more difficult routes."

          I went with Taina Duțescu into the mountains. On big photographs she pointed out peaks, walls, routes she had covered in the Romanian Carpathians and the Alps. She did not tell me the adventures she had had during climbing ("My God, so many things can happen in the mountains!"), she did not dwell on details, even when we talked of her toughest ascents. As a matter of fact I was accompanying her in her meditation on mountains and alpinism. While she spoke, new ideas dawned on her ("I must tell Emil!"). I realized that for Taina Duțescu and her husband Emil Coliban the mountains are not only geographic landmarks or a sports ground. They are an object of rumination, of contemplation. 

          Emil Coliban had entered the house noiselessly. He listened to our conversation and drew a chair near us. He could not stay out of it. Seven-year-old Alexandra and Călina, or Lilu, as she calls herself at one year and wight months, had got into our "mountaineering mood" and were climbing over arm-chairs and sofas. 

          "To choose an important goal in alpinism and to attain it is tantamount to winning a national or international competition in any other sport," economist and alpinist Emil Coliban put it. 

          I was bound to accept the opinions of the couple about whom outstanding world alpinists had said the precedent summer, after extremely difficult climbings in the Alps: "We are proud to be your friends."

          Mountains, ethics, privations, passion, education, discipline, culture, all these subjects we have touched in our conversation. And they made perfect logic and were directly connected. As far as Taina Duțescu is concerned there is also a direct connection between English, mathematics and the mountains. 

Taina şi haosul

Mama avea o lejeritate incredibilă în privinţa ordinei şi curăţeniei. Bănuiala mea e că excesul de curăţenie i se părea de neam prost. Aşa că nu făcea curăţenie niciodată. Şi nici ordine. O vizualizez cu uşurinţă făcînd lucruri din cele mai variate şi mai demne de laudă: jucîndu-se cu copii, făcînd de mîncare în doi timpi şi trei mişcări, pritocind varza pusă la murat, bătînd un cui, săpînd o groapă, aprinzînd un foc, cosind sau îndesînd fîn, montînd un cort, ţinînd un curs, spunînd bancuri, mi-o amintesc perfect căţărîndu-se sau meşterind sub capota Trabantului – dar nu, nu mi-o amintesc neam cu vreo mătură sau cîrpă în mînă.

La noi în casă era haos. Ştiu perfect că majoritatea oamenilor spun asta, la un moment dat, la trecut sau la prezent, despre casele lor. Ascultaţi aici – habar n-au ce spun. LA NOI în casă era haos. Noi cinci în două camere înghesuite, la etajul opt, plus cîinele (Pemba), plus diverse pisici. Şi posesiunile aferente care includeau - pe lîngă obişnuitele haine, jucării, cărţi, rechizite, oale şi alte alea - echipament de schi, camping şi alpinism, scule de tîmplărie şi croitorie, instrumente de pictat şi fotografiat/developat şi diverse alte obiecte cu utilitate dubioasă (îmi vine în minte acum o pompă de apă ruseasă: o chestie galbenă, masivă, care cîntărea vreo 20 de kile şi care stătea ascunsă într-un colţ de cămară, aşteptîndu-şi cuminte trezirea la viaţă întru cine ştie ce scop măreţ).
Pentru că mama nu făcea ordine, lucrurile îşi găseau singure locul, în mişcarea lor browniană prin casă. Adică se întîmpla cumva de nu găseai schiuri prin pat, şi nici oale pe balcon. Dar astea erau cam singurele reguli, de tip utilitar. În rest, indiferenţa mamei abolea tot ce vi se pare a fi regulă practică, tradiţională, de bun simţ – spuneţi-i cum vreţi. Adică vasele se spălau înainte de a fi folosite, nu după. La fel şi hainele. Cînd plecam în vreo tabără sau în cine ştie ce alt fel de deplasare hainele se spălau seara, tîrziu, şi se uscau apoi pe o sîrmă întinsă în diagonală deasupra bucătăriei, cu toate ochiurile de la aragaz mergînd. Dacă n-aveam de toate din cele trebuincioase, în aceeaşi noapte dinaintea taberei tata îmi făcea moonboots, de exemplu, sau pufoaică, sau rucsac. Pentru cel mai mişto rucsac pe care l-am avut în viaţa mea (incluzînd toate nebuniile recente, de la cele mai tari branduri), a sacrificat un lighean. Îmi dau seama cum sună, dar da, tata îmi făcea rucsac de rucsac, rigidizînd centura din talie cu o bucată din ligheanul de rufe.

Ce vreau să spun e că îndeletnicirile casnice nu se înscriau într-o inerţie tradiţională, programatică, de genul “sîmbătă dimineaţa facem curat”, ci urmau unor constatări pragmatice, punctuale, cum ar fi: “copiii nu mai au cu ce să se îmbrace”. Şi, cu excepţia mîncării, care se producea prompt, din nimic, exista întotdeauna un delay. Adică nu se spălau rufe, pur şi simplu. Se puneau întîi la muiat. Cîteva zile.

O cam bombăneam eu, în gînd sau cu voce tare, pe mama pentru dezordinea ei, şi nu o dată am visat-o că s-a întors şi, de la înălţimea responsabilităţii mele adulte, o certam pentru asta. Cred că am avut o revelaţie cînd tata i-a povestit lui Gelu (care, la rîndul lui, mi-a povestit mie) că Taina ura “obiectele”. Mi s-a părut atunci că “obiecte” înseamnă lucruri fără utilitate: bibelouri, statuete, boluri, vaze, covoraşe, sau diverse alte lucruşoare pe care le înnobilăm cu o mai mică sau mai mare valoare sentimentală. Dar, de fapt, “obiecte” însemna TOT. Tot ce nu e vital, oricît de practic ţi-ar fi. Tot ce te desparte de cine eşti cu adevărat, oricît de mult te-ar ajuta. De asta era la noi uşa mereu descuiată, chiar şi cînd eram toţi plecaţi. Presupuşii hoţi n-ar fi avut ce să fure. În schimb, un prieten care voia să doarmă peste noapte la noi ar fi rămas pe dinafară. (Mi-a povestit tata că au venit o dată tîrziu într-o noapte acasă şi au descoperit pe cineva dormind în patul lor. N-au aflat decît dimineaţa cine era, l-au lăsat să doarmă.) Oricum, cred că, în cazul în care chiar am fi avut un obiect de valoare în casă şi vreun hoţ informat şi-ar fi pus în gînd să-l fure, i-ar fi luat mult timp să-l găsească. Ar fi cedat nervos mult înainte.