Taina şi haosul

Mama avea o lejeritate incredibilă în privinţa ordinei şi curăţeniei. Bănuiala mea e că excesul de curăţenie i se părea de neam prost. Aşa că nu făcea curăţenie niciodată. Şi nici ordine. O vizualizez cu uşurinţă făcînd lucruri din cele mai variate şi mai demne de laudă: jucîndu-se cu copii, făcînd de mîncare în doi timpi şi trei mişcări, pritocind varza pusă la murat, bătînd un cui, săpînd o groapă, aprinzînd un foc, cosind sau îndesînd fîn, montînd un cort, ţinînd un curs, spunînd bancuri, mi-o amintesc perfect căţărîndu-se sau meşterind sub capota Trabantului – dar nu, nu mi-o amintesc neam cu vreo mătură sau cîrpă în mînă.

La noi în casă era haos. Ştiu perfect că majoritatea oamenilor spun asta, la un moment dat, la trecut sau la prezent, despre casele lor. Ascultaţi aici – habar n-au ce spun. LA NOI în casă era haos. Noi cinci în două camere înghesuite, la etajul opt, plus cîinele (Pemba), plus diverse pisici. Şi posesiunile aferente care includeau - pe lîngă obişnuitele haine, jucării, cărţi, rechizite, oale şi alte alea - echipament de schi, camping şi alpinism, scule de tîmplărie şi croitorie, instrumente de pictat şi fotografiat/developat şi diverse alte obiecte cu utilitate dubioasă (îmi vine în minte acum o pompă de apă ruseasă: o chestie galbenă, masivă, care cîntărea vreo 20 de kile şi care stătea ascunsă într-un colţ de cămară, aşteptîndu-şi cuminte trezirea la viaţă întru cine ştie ce scop măreţ).
Pentru că mama nu făcea ordine, lucrurile îşi găseau singure locul, în mişcarea lor browniană prin casă. Adică se întîmpla cumva de nu găseai schiuri prin pat, şi nici oale pe balcon. Dar astea erau cam singurele reguli, de tip utilitar. În rest, indiferenţa mamei abolea tot ce vi se pare a fi regulă practică, tradiţională, de bun simţ – spuneţi-i cum vreţi. Adică vasele se spălau înainte de a fi folosite, nu după. La fel şi hainele. Cînd plecam în vreo tabără sau în cine ştie ce alt fel de deplasare hainele se spălau seara, tîrziu, şi se uscau apoi pe o sîrmă întinsă în diagonală deasupra bucătăriei, cu toate ochiurile de la aragaz mergînd. Dacă n-aveam de toate din cele trebuincioase, în aceeaşi noapte dinaintea taberei tata îmi făcea moonboots, de exemplu, sau pufoaică, sau rucsac. Pentru cel mai mişto rucsac pe care l-am avut în viaţa mea (incluzînd toate nebuniile recente, de la cele mai tari branduri), a sacrificat un lighean. Îmi dau seama cum sună, dar da, tata îmi făcea rucsac de rucsac, rigidizînd centura din talie cu o bucată din ligheanul de rufe.

Ce vreau să spun e că îndeletnicirile casnice nu se înscriau într-o inerţie tradiţională, programatică, de genul “sîmbătă dimineaţa facem curat”, ci urmau unor constatări pragmatice, punctuale, cum ar fi: “copiii nu mai au cu ce să se îmbrace”. Şi, cu excepţia mîncării, care se producea prompt, din nimic, exista întotdeauna un delay. Adică nu se spălau rufe, pur şi simplu. Se puneau întîi la muiat. Cîteva zile.

O cam bombăneam eu, în gînd sau cu voce tare, pe mama pentru dezordinea ei, şi nu o dată am visat-o că s-a întors şi, de la înălţimea responsabilităţii mele adulte, o certam pentru asta. Cred că am avut o revelaţie cînd tata i-a povestit lui Gelu (care, la rîndul lui, mi-a povestit mie) că Taina ura “obiectele”. Mi s-a părut atunci că “obiecte” înseamnă lucruri fără utilitate: bibelouri, statuete, boluri, vaze, covoraşe, sau diverse alte lucruşoare pe care le înnobilăm cu o mai mică sau mai mare valoare sentimentală. Dar, de fapt, “obiecte” însemna TOT. Tot ce nu e vital, oricît de practic ţi-ar fi. Tot ce te desparte de cine eşti cu adevărat, oricît de mult te-ar ajuta. De asta era la noi uşa mereu descuiată, chiar şi cînd eram toţi plecaţi. Presupuşii hoţi n-ar fi avut ce să fure. În schimb, un prieten care voia să doarmă peste noapte la noi ar fi rămas pe dinafară. (Mi-a povestit tata că au venit o dată tîrziu într-o noapte acasă şi au descoperit pe cineva dormind în patul lor. N-au aflat decît dimineaţa cine era, l-au lăsat să doarmă.) Oricum, cred că, în cazul în care chiar am fi avut un obiect de valoare în casă şi vreun hoţ informat şi-ar fi pus în gînd să-l fure, i-ar fi luat mult timp să-l găsească. Ar fi cedat nervos mult înainte.

8 Martie

Îi mulţumesc bunicii mele, Uca, pentru naturaleţea cu care m-a învăţat să mănînc sănătos şi variat. Nu-i ziceam nutriţie, pe vremea aia, mîncam ce se găsea în anotimpul în care ne aflam (pentru că, da, pe atunci existau anotimpuri). Primăvara făceam “cură de urzici”, adică mîncam şi salata de urzici cu usturoi şi beam şi zeama, rece, cu puţină sare. Cînd stăteam cu ea şi cu Daddy la Mogoşoaia culegeam noi untişor şi urzici. Mîncam spanac, leurdă, ciorbă de lobodă şi de salată cu leuştean cît cuprinde, mîncam toate fructele posibile, toamna sfeclă cu hrean şi dovleac copt şi castane.

Şi se puneau murături, şi se înşirau ardei pe aţă, şi se făceau gemuri şi dulceţuri şi compoturi. Şi mirosea a vinete şi a ardei copţi.

Calendarul era punctat de toate deliciile culinare asociate sărbătorilor: mucenici, pască, stufat, piftie, sarmale.

Cu Daddy aveam ritualurile noastre, cum ar fi omleta din dimineaţa de duminică sau întinsul măduvei fierbiţi pe pîine, cînd făcea Uca rasol; tot el se ocupa de crestatul castanelor sau făcea “tuna spread” cînd mai primeam cîte-o conservă “din occident”.

M-am învăţat cu toate gusturile şi texturile posibile şi acum asta mă ajută cînd mă străduiesc să mănînc cît mai puţine porcării. Habar n-aveam că asta e ceva special, dar am cunoscut între timp o mulţime de oameni care, în afară de carne şi cartofi sub diferite forme acceptă puţine alte gusturi.
Îi mulţumesc mamei care încropea mîncăruri gustoase din ceea ce mie îmi părea a fi frigiderul gol. Şi Niculinei, ţăranca care venea duminica şi aducea lapte, brînză şi smîntînă şi verdeţuri din grădină.

Le mulţumesc bunicilor mei care m-au învăţat cum se cheamă copacii, florile şi păsările.

Îi mulţumesc mamei care, intuitiv şi firesc (cumva, pe vremea aia, în ciuda tuturor), ne-a crescut aşa cum încearcă acum să ne înveţe cele mai noi curente în parenting, bazate pe respect şi iubire necondiţionată pentru copii.

Le mulţumesc femeilor din viaţa mea care au fost deştepte şi puternice, independente şi remarcabile, fără să-și spună “feministe”.  

Le mulţumesc şi le iubesc şi mi-e un dor cumplit de ele.

De ce şi de ce ne temem

Am postat pe Facebook un link la articolul Întâlnirea cu toddlerul. 5 reguli de politeţe sau ce să nu spui - care mi s-a părut că surprinde, tranşant şi cu mult umor, esenţa a ceea ce mă deranjează şi pe mine în interacţiunile altora cu copilul meu. Toate comentariile au fost pozitive şi în linia articolului, dar o prietenă a subliniat, foarte pertinent, că prea a ajuns să ne deranjeze orice, că ne panicăm uşor şi ne găsim oriunde motive de isterie şi, aş completa eu, de militantism înfocat. Eu mă întreb dacă nu cumva există, la nivelul generaţiei actuale de mame tinere (în care mă înghesui şi eu, pe undeva pe la margini) o legătură între educaţia pe care am primit-o şi vulnerabilitatea la curente şi isterii moderne. În articolul respectiv două mi s-au părut a fi ideile principale:

Una ar fi lejeritatea cu care ALŢII se simt îndreptăţiţi să ia hotărîri în legătură cu copilul meu. Şi cînd spun "alţii" nu mă refer numai la străini (aici articolul extrapolează, clar) - alţii = oricine altcineva în afară de mama şi tata, fie ei fraţi, bunici, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, prieteni sau străini. Li se pare perfect normal să ia hotărîri sau să acţioneze, fără să-şi asume în niciun fel consecinţele acţiunilor lor. Eu la genul ăsta de atitudine am alergie - şi cred că părinţii noştri aveau, la rîndul lor. Nu întotdeauna mă manifest (nota bene), pentru că ştiu că în multe cazuri oamenii chiar au intenţii bune şi le-ar fi greu să înţeleagă cum şi de ce greşesc, dar mă deranjează enorm, de fiecare dată. De fiecare dată cînd Ania a primit ceva de mîncare, am avut de furcă - ori erau diverse chestii pe care nu avea voie să le mănînce atunci, ori erau chestii pe care ea nu le mîncase ever, ori erau dulciuri aproape de ora de culcare. Aşa că eu nu fac niciodată cadouri comestibile copiilor altora (fără să întreb înainte). Înţeleg că atunci cînd las copilul cu altcineva îmi asum pierderea controlului (mi se respectă în mare dispoziţiile, dar evident nu mi se cere acceptul pentru fiecare flecuşteţ şi sînt ok cu asta), dar urăsc cînd intervenţiile astea se fac de faţă cu mine şi împotriva mea.

Cealaltă idee ar fi superioritatea apriori cu care adulţii abordează copiii - şi care, sincer, mi se pare istoric depăşită. Oricît de multă lejeritate au pierdut, în ţările civilizate copiii şi-au cîştigat dreptul (un drept teoretic, afirmat de ultimele direcţii în psihologie şi pedagogie şi pe alocuri susţinut şi de lege) de a fi respectaţi ca indivizi, de la cea mai fragedă vîrstă. La noi să fii mic înseamnă să nu contezi. Să răspunzi la întrebări (idioate) ale te miri cui sau să fii judecat pentru refuzul de a răspunde, să faci ce ţi se spune, să te maturizezi conform graficelor etc. Da, ai noştri părinţi au fost lejeri şi îi iubesc enorm pentru asta, partea revoluţionară şi creativă a caracterului meu acestei lejerităţi o datorez. Dar tot ei ne-au învăţat (şi aici vorbesc în numele meu, voi să-mi spuneţi dacă pot sau nu să generalizez) să fim peste măsură de politicoşi, necondiţionat. Asta a fost o greşeală. Am ajuns să confundăm respectul cu supunerea, disciplina cu înregimentarea, autoritatea cu agresiunea. Poate că vecinul (by the way, delicios exemplul cu vecinul în chiloţi) chiar ESTE pedofil. I wouldn't know. Pentru că n-am aparatul critic necesar să îl evaluez obiectiv. E vecinul meu şi îi spun "bună ziua" respectuos (sau, după caz, "sărumîna") şi, basically, e mai presus decît mine şi instinctele mele. Ca şi profesorul (educatorul etc), care e mai deştept decît mine. Ca şi poliţistul, ca şi medicul etc. Avem (şi prin eul ăsta colectiv mă refer la o generaţie din care simt că fac parte) probleme de discernămînt, ne e greu să luăm singuri hotărîri, odată ce le-am luat ne e greu să ni le asumăm, ne e aproape imposibil să "challenge authority" - autoritate care, în urma shiftului de generaţii a devenit ceva nedefinit: de asta ne-am însingurat, de asta ne panicăm, zic eu, şi aş închide aici un cerc.

De asta, poate, e bine să fim de acord şi să ne asumăm cît putem din spiritul articolelor de genul ăsta. Să ne repetăm, ca o mantră, "copilul este un individ, diferit de mine, care trebuie respectat", aşa cum circula, în generaţiile imediat anterioare, ideea obligativităţii spălatului pe mîini cu apă şi săpun pe care bunicii respectivi precis n-o înţelegeau, sute de generaţii înainte haliseră doar din basma, pe cîmp, fără să se spele pe mîini.
Poate dacă ne impunem ideile astea, copiii noştri o să ştie să înveţe şi nu să memoreze, să se îndoiască fără să spurce, să cîntărească singuri înainte să hotărască etc.

Ilinca spune că generaţiile născute după '90 sînt deja scăpate de îndoielile noastre, aşa să fie?

Acum mă bate, însă, alt gînd: trăim în cercul strîmt al spaimelor noastre, însinguraţi (cum spunea prietena mea), pentru că lumea s-a schimbat, sau schimbăm NOI lumea, zi de zi, pentru că avem prea multă informaţie pe care n-o putem gestiona şi incapacitatea asta ne face să ne temem de orice?