joi, 3 mai 2012

Taina şi haosul

Mama avea o lejeritate incredibilă în privinţa ordinei şi curăţeniei. Bănuiala mea e că excesul de curăţenie i se părea de neam prost. Aşa că nu făcea curăţenie niciodată. Şi nici ordine. O vizualizez cu uşurinţă făcînd lucruri din cele mai variate şi mai demne de laudă: jucîndu-se cu copii, făcînd de mîncare în doi timpi şi trei mişcări, pritocind varza pusă la murat, bătînd un cui, săpînd o groapă, aprinzînd un foc, cosind sau îndesînd fîn, montînd un cort, ţinînd un curs, spunînd bancuri, mi-o amintesc perfect căţărîndu-se sau meşterind sub capota Trabantului – dar nu, nu mi-o amintesc neam cu vreo mătură sau cîrpă în mînă.
La noi în casă era haos. Ştiu perfect că majoritatea oamenilor spun asta, la un moment dat, la trecut sau la prezent, despre casele lor. Ascultaţi aici – habar n-au ce spun. LA NOI în casă era haos. Noi cinci în două camere înghesuite, la etajul opt, plus cîinele (Pemba), plus diverse pisici. Şi posesiunile aferente care includeau - pe lîngă obişnuitele haine, jucării, cărţi, rechizite, oale şi alte alea - echipament de schi, camping şi alpinism, scule de tîmplărie şi croitorie, instrumente de pictat şi fotografiat/developat şi diverse alte obiecte cu utilitate dubioasă (îmi vine în minte acum o pompă de apă ruseasă: o chestie galbenă, masivă, care cîntărea vreo 20 de kile şi care stătea ascunsă într-un colţ de cămară, aşteptîndu-şi cuminte trezirea la viaţă întru cine ştie ce scop măreţ).
Pentru că mama nu făcea ordine, lucrurile îşi găseau singure locul, în mişcarea lor browniană prin casă. Adică se întîmpla cumva de nu găseai schiuri prin pat, şi nici oale pe balcon. Dar astea erau cam singurele reguli, de tip utilitar. În rest, indiferenţa mamei abolea tot ce vi se pare a fi regulă practică, tradiţională, de bun simţ – spuneţi-i cum vreţi. Adică vasele se spălau înainte de a fi folosite, nu după. La fel şi hainele. Cînd plecam în vreo tabără sau în cine ştie ce alt fel de deplasare hainele se spălau seara, tîrziu, şi se uscau apoi pe o sîrmă întinsă în diagonală deasupra bucătăriei, cu toate ochiurile de la aragaz mergînd. Dacă n-aveam de toate din cele trebuincioase, în aceeaşi noapte dinaintea taberei tata îmi făcea moonboots, de exemplu, sau pufoaică, sau rucsac. Pentru cel mai mişto rucsac pe care l-am avut în viaţa mea (incluzînd toate nebuniile recente, de la cele mai tari branduri), a sacrificat un lighean. Îmi dau seama cum sună, dar da, tata îmi făcea rucsac de rucsac, rigidizînd centura din talie cu o bucată din ligheanul de rufe.
Ce vreau să spun e că îndeletnicirile casnice nu se înscriau într-o inerţie tradiţională, programatică, de genul “sîmbătă dimineaţa facem curat”, ci urmau unor constatări pragmatice, punctuale, cum ar fi: “copiii nu mai au cu ce să se îmbrace”. Şi, cu excepţia mîncării, care se producea prompt, din nimic, exista întotdeauna un delay. Adică nu se spălau rufe, pur şi simplu. Se puneau întîi la muiat. Cîteva zile.
O cam bombăneam eu, în gînd sau cu voce tare, pe mama pentru dezordinea ei, şi nu o dată am visat-o că s-a întors şi, de la înălţimea responsabilităţii mele adulte, o certam pentru asta. Cred că am avut o revelaţie cînd tata i-a povestit lui Gelu (care, la rîndul lui, mi-a povestit mie) că Taina ura “obiectele”. Mi s-a părut atunci că “obiecte” înseamnă lucruri fără utilitate: bibelouri, statuete, boluri, vaze, covoraşe, sau diverse alte lucruşoare pe care le înnobilăm cu o mai mică sau mai mare valoare sentimentală. Dar, de fapt, “obiecte” însemna TOT. Tot ce nu e vital, oricît de practic ţi-ar fi. Tot ce te desparte de cine eşti cu adevărat, oricît de mult te-ar ajuta. De asta era la noi uşa mereu descuiată, chiar şi cînd eram toţi plecaţi. Presupuşii hoţi n-ar fi avut ce să fure. În schimb, un prieten care voia să doarmă peste noapte la noi ar fi rămas pe dinafară. (Mi-a povestit tata că au venit o dată tîrziu într-o noapte acasă şi au descoperit pe cineva dormind în patul lor. N-au aflat decît dimineaţa cine era, l-au lăsat să doarmă.) Oricum, cred că, în cazul în care chiar am fi avut un obiect de valoare în casă şi vreun hoţ informat şi-ar fi pus în gînd să-l fure, i-ar fi luat mult timp să-l găsească. Ar fi cedat nervos mult înainte.

joi, 12 aprilie 2012

To be thankful for everything ...

Impresionanta reţetă de viaţă a unei supravieţuitoare a Holocaustului, în vîrstă de 108 ani.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Playful Parenting cu Otilia Mantelers

Dacă relaţia cu copilul tău trece uneori prin momente sau perioade tensionate, în care te simţi neputincios, sau dacă:
  • ai de-a face cu "tantrums"
  • simţi că s-a întîmplat ceva, în absenţa ta, despre care copilul tău nu vrea să vorbească dar care îl face să se simtă el neputincios sau stingher (de exemplu observi anumite schimbări de comportament de cînd merge la grădiniţă)
  • vrei să rezolvi/gestionezi (parte din) frustrările pricinuite de apariţia unui frate sau a unei surori - sau doar să le previi
  • copilul tău are spaime de care ai vrea să scape
  • ţi se pare că pierzi teren în favoarea colegilor de şcoală şi a influenţelor lor nocive şi superficiale
  • simţi că ai vrea să te apropii mai mult de copilul tău şi nu ştii cum
  • eşti foarte încîntat(ă) de calitatea timpului petrecut cu copilul/copiii tăi dar simţi că nu ţi-ar strica puţină varietate,

atunci cred că ţi-ar face mare plăcere cursul "Joc şi Emoţii" al Otiliei Mantelers. Următorul curs se va ţine începînd cu 12 aprilie, la Prăvălia Părinţilor a asociaţiei Naşte cum simţi. Mai multe detalii despre curs găsiţi aici.

Te asigur că nu vei regreta. Iar cea mai mare bucurie o să fie că o vei cunoaşte pe Otilia, care aplică atît de frumos principiile metodei Playful Parenting cu cei trei copii ai ei.

vineri, 30 martie 2012

Cum cresc copiii - bilete de la părinţi

Primul bilet e de la mama, datează din aceeaşi perioadă cu acesta, adică e scris pe spatele aceleiaşi foi de hîrtie. Aveam, deci şapte ani şi bine, eram deja în clasa a doua.


Îmi amintesc perfect traversarea aceea, cred că era prima oară cînd făceam singură drumul de acasă la bunici. Îmi amintesc cum am luat-o pe Strada Artei, intersectînd Calea Rahovei pe lîngă clădirea Paşapoartelor, îmi amintesc că am aşteptat lîngă cineva ca să traversez cam pe unde am făcut săgeata de mai jos (foto Cristian Popescu, împrumutată de aici).



Al doilea e de la tata, l-am găsit agăţat de clanţa uşii, prin '92, cînd probabil hălăduiam prin oraş şi îl lăsasem pe tata pe dinafară şi fără cheie.

Arătam, pe atunci, cam aşa (foto Răzvan Constantinescu):

joi, 8 martie 2012

8 Martie


Îi mulţumesc bunicii mele, Uca, pentru naturaleţea cu care m-a învăţat să mănînc sănătos şi variat. Nu-i ziceam nutriţie, pe vremea aia, mîncam ce se găsea în anotimpul în care ne aflam (pentru că, da, pe atunci existau anotimpuri). Primăvara făceam “cură de urzici”, adică mîncam şi salata de urzici cu usturoi şi beam şi zeama, rece, cu puţină sare. Cînd stăteam cu ea şi cu Daddy la Mogoşoaia culegeam noi untişor şi urzici. Mîncam spanac, leurdă, ciorbă de lobodă şi de salată cu leuştean cît cuprinde, mîncam toate fructele posibile, toamna sfeclă cu hrean şi dovleac copt şi castane.
Şi se puneau murături, şi se înşirau ardei pe aţă, şi se făceau gemuri şi dulceţuri şi compoturi. Şi mirosea a vinete şi a ardei copţi.
Calendarul era punctat de toate deliciile culinare asociate sărbătorilor: mucenici, pască, stufat, piftie, sarmale.
Cu Daddy aveam ritualurile noastre, cum ar fi omleta din dimineaţa de duminică sau întinsul măduvei fierbiţi pe pîine, cînd făcea Uca rasol; tot el se ocupa de crestatul castanelor sau făcea “tuna spread” cînd mai primeam cîte-o conservă “din occident”.
M-am învăţat cu toate gusturile şi texturile posibile şi acum asta mă ajută cînd mă străduiesc să mănînc cît mai puţine porcării. Habar n-aveam că asta e ceva special, dar am cunoscut între timp o mulţime de oameni care, în afară de carne şi cartofi sub diferite forme acceptă puţine alte gusturi.
Îi mulţumesc mamei care încropea mîncăruri gustoase din ceea ce mie îmi părea a fi frigiderul gol. Şi Niculinei, ţăranca care venea duminica şi aducea lapte, brînză şi smîntînă şi verdeţuri din grădină.
Le mulţumesc bunicilor mei care m-au învăţat cum se cheamă copacii, florile şi păsările.
Îi mulţumesc mamei care, intuitiv şi firesc (cumva, pe vremea aia, în ciuda tuturor), ne-a crescut aşa cum încearcă acum să ne înveţe cele mai noi curente în parenting, bazate pe respect şi iubire necondiţionată pentru copii.
Le mulţumesc femeilor din viaţa mea care au fost deştepte şi puternice, independente şi remarcabile, fără să-și spună “feministe”.  
Le mulţumesc şi le iubesc şi mi-e un dor cumplit de ele.

miercuri, 18 ianuarie 2012

Last Night in Twisted River

"Last Night in Twisted River" e titlul ultimului roman al lui John Irving, pe care îl citesc acum.
E ceva la Irving cu repetitivitatea unor gesturi (tabieturi, obiceiuri) care ajung să fie fatale. Aşa cum e cu puşca lui Cehov, dacă găseşti la Irving un gest repetitiv, sau chiar un obiect aparent insignifiant cu recurenţă periodică, mai mult ca sigur o să aibă o implicaţie grea în economia romanului. Pînă la urmă, însă, aşa e şi în viaţa, probabil. Mă uitam azi la o cucoană cu un Matiz care ieşea de pe Maior Coravu şi voia să facă (chiar făcea, de fapt) stînga pe Ştefan cel Mare, spre Pasajul Muncii. Manevră interzisă, de altfel (cînd ieşi de pe Maior Coravu ai obligatoriu dreapta). La ora nouă dimineaţa, la “ora de maximă audienţă” cum ar spune Bis. Ceva din seninătatea tîmpă cu care se mişca, încet, printre benzile de trafic amorţit mi-a spus că e o treabă pe care o face în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră. Pînă într-o zi cînd o să fie ceva mai ameţită sau distrasă de cine ştie ce gînduri, pînă într-o seară cînd o să uite că viteza maşinilor care vin nu mai e aceeaşi cu cea de la rush hour, pînă cînd…
Nu-mi plac gesturile riscante cu miză mică. Repetitivitatea lor cu atît mai puţin. Fatalitatea răsare din rutină.