Am postat pe Facebook un link la articolul Întâlnirea cu toddlerul. 5 reguli de politeţe sau ce să nu spui - care mi s-a părut că surprinde, tranşant şi cu mult umor, esenţa a ceea ce mă deranjează şi pe mine în interacţiunile altora cu copilul meu. Toate comentariile au fost pozitive şi în linia articolului, dar o prietenă a subliniat, foarte pertinent, că prea a ajuns să ne deranjeze orice, că ne panicăm uşor şi ne găsim oriunde motive de isterie şi, aş completa eu, de militantism înfocat. Eu mă întreb dacă nu cumva există, la nivelul generaţiei actuale de mame tinere (în care mă înghesui şi eu, pe undeva pe la margini) o legătură între educaţia pe care am primit-o şi vulnerabilitatea la curente şi isterii moderne. În articolul respectiv două mi s-au părut a fi ideile principale:
Una ar fi lejeritatea cu care ALŢII se simt îndreptăţiţi să ia hotărîri în legătură cu copilul meu. Şi cînd spun "alţii" nu mă refer numai la străini (aici articolul extrapolează, clar) - alţii = oricine altcineva în afară de mama şi tata, fie ei fraţi, bunici, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, prieteni sau străini. Li se pare perfect normal să ia hotărîri sau să acţioneze, fără să-şi asume în niciun fel consecinţele acţiunilor lor. Eu la genul ăsta de atitudine am alergie - şi cred că părinţii noştri aveau, la rîndul lor. Nu întotdeauna mă manifest (nota bene), pentru că ştiu că în multe cazuri oamenii chiar au intenţii bune şi le-ar fi greu să înţeleagă cum şi de ce greşesc, dar mă deranjează enorm, de fiecare dată. De fiecare dată cînd Ania a primit ceva de mîncare, am avut de furcă - ori erau diverse chestii pe care nu avea voie să le mănînce atunci, ori erau chestii pe care ea nu le mîncase ever, ori erau dulciuri aproape de ora de culcare. Aşa că eu nu fac niciodată cadouri comestibile copiilor altora (fără să întreb înainte). Înţeleg că atunci cînd las copilul cu altcineva îmi asum pierderea controlului (mi se respectă în mare dispoziţiile, dar evident nu mi se cere acceptul pentru fiecare flecuşteţ şi sînt ok cu asta), dar urăsc cînd intervenţiile astea se fac de faţă cu mine şi împotriva mea.
Cealaltă idee ar fi superioritatea apriori cu care adulţii abordează copiii - şi care, sincer, mi se pare istoric depăşită. Oricît de multă lejeritate au pierdut, în ţările civilizate copiii şi-au cîştigat dreptul (un drept teoretic, afirmat de ultimele direcţii în psihologie şi pedagogie şi pe alocuri susţinut şi de lege) de a fi respectaţi ca indivizi, de la cea mai fragedă vîrstă. La noi să fii mic înseamnă să nu contezi. Să răspunzi la întrebări (idioate) ale te miri cui sau să fii judecat pentru refuzul de a răspunde, să faci ce ţi se spune, să te maturizezi conform graficelor etc. Da, ai noştri părinţi au fost lejeri şi îi iubesc enorm pentru asta, partea revoluţionară şi creativă a caracterului meu acestei lejerităţi o datorez. Dar tot ei ne-au învăţat (şi aici vorbesc în numele meu, voi să-mi spuneţi dacă pot sau nu să generalizez) să fim peste măsură de politicoşi, necondiţionat. Asta a fost o greşeală. Am ajuns să confundăm respectul cu supunerea, disciplina cu înregimentarea, autoritatea cu agresiunea. Poate că vecinul (by the way, delicios exemplul cu vecinul în chiloţi) chiar ESTE pedofil. I wouldn't know. Pentru că n-am aparatul critic necesar să îl evaluez obiectiv. E vecinul meu şi îi spun "bună ziua" respectuos (sau, după caz, "sărumîna") şi, basically, e mai presus decît mine şi instinctele mele. Ca şi profesorul (educatorul etc), care e mai deştept decît mine. Ca şi poliţistul, ca şi medicul etc. Avem (şi prin eul ăsta colectiv mă refer la o generaţie din care simt că fac parte) probleme de discernămînt, ne e greu să luăm singuri hotărîri, odată ce le-am luat ne e greu să ni le asumăm, ne e aproape imposibil să "challenge authority" - autoritate care, în urma shiftului de generaţii a devenit ceva nedefinit: de asta ne-am însingurat, de asta ne panicăm, zic eu, şi aş închide aici un cerc.
De asta, poate, e bine să fim de acord şi să ne asumăm cît putem din spiritul articolelor de genul ăsta. Să ne repetăm, ca o mantră, "copilul este un individ, diferit de mine, care trebuie respectat", aşa cum circula, în generaţiile imediat anterioare, ideea obligativităţii spălatului pe mîini cu apă şi săpun pe care bunicii respectivi precis n-o înţelegeau, sute de generaţii înainte haliseră doar din basma, pe cîmp, fără să se spele pe mîini.
Poate dacă ne impunem ideile astea, copiii noştri o să ştie să înveţe şi nu să memoreze, să se îndoiască fără să spurce, să cîntărească singuri înainte să hotărască etc.
Ilinca spune că generaţiile născute după '90 sînt deja scăpate de îndoielile noastre, aşa să fie?
Acum mă bate, însă, alt gînd: trăim în cercul strîmt al spaimelor noastre, însinguraţi (cum spunea prietena mea), pentru că lumea s-a schimbat, sau schimbăm NOI lumea, zi de zi, pentru că avem prea multă informaţie pe care n-o putem gestiona şi incapacitatea asta ne face să ne temem de orice?
Lumea suntem noi. Realitatea e cea din ochii nostri, daca bate vantul crengile si unii vedem niste crengi, uite ca altii vad umbre, altii spirite, si in acest fel crengile devin ceea ce credem noi. Astazi ne ferim de orice privire daca ne pare, si chiar ne pare din ce in ce mai des, stranie, ne ferim de gesturi de generozitate banala din parc ca " Nu cumva imi otraveste copilul?", ne deranjeaza intrebarile batranilor care, saracii, sunt f singuri si simt nevoia sa impartaseasca. Nu ni se mai pare normal normalul, avem un alt normal, doi cate doi in parc si apoi in spatele usilor inchise, fara interferente, copilul il crestem NOI parintii. Si uite asa serialele americane coboara in viata, ne legam copiii de noi cu sfoara simpatica pentru ca in "Grey's Anatomy" copiii mor de alergii brutale la spuma de oua, au accidente de masina sau sunt rapiti de straini. Asta e lumea pe care o cream NOI cu "mandrie" si pe catre o lasam mostenire copiilor nostri. "Teme-te, fiule, fugi, nu te duce, nu gusta, nu intinde mana, ignora!" Asa ii cresc si eu pe ai mei, din pacate, cu teama si circumspectia in san. Samariteanul a murit, vivat Omu' Negru !
RăspundețiȘtergerePediatrul copiilor mei a zis ceva ce ma urmareste pentru ca e foarte de bun simt, un fel de "ring-a-bell': copiii de azi in procent mare sunt alergici la gluten pt ca sunt hraniti pana la un an fara gluten de teama alergiilor. Ce intelegem noi de aici? Intelegem.
Articolul citat de tine nu se aplica in occident, aici, sau asa e in Paris, fiecare copil mananca biscuitele sau bomboana lui, nu prea da nimanui, se uita chiondaras in buzunarul celuilalt si isi vede de ale lui. Iar mama are alta treaba decat sa vorbeasca cu copiii strainilor sau sa le dea bomboane. Ce treaba? Alta...Nici batranii nu mai au timp de "Zi-mi si mie o poezie" sau de piscaturi de obraji nazdravani. De fapt timpul nu mai este, se contracta, si noi odata cu el. Si nici nu ne mai pasa, nici nu mai avem chef de altii, de copiii lor, de bomboanele lor, sa manance fiecare ce-o vrea si sa ne scuteasca. Cam asta e mentalitatea, asta vad eu astazi, nicidecum nu vad in Paris bunicute care se arunca pe copiii mei sa ii pupe, sa ii sufoce sau sa le dea bomboane si placinta cu mere cum faceau vecinele mele cand eram copil, ieseu cu felii de pepene sa serveasca copiii din fata blocului. Nooo, azi fiecare cu grijile dintre urechile lui. O fi mai bine asa? O fi...Safe but lonely.
cred ca panica si insingurarea de care vorbesti are poate si alte radacini... Da parintii mei erau mult mai normali. Educatia si maternitatea aveau ceva natural , instinctiv. Cred ca aparut un model mai crispat de mama, care are nevoie de nutritionist si alti specialisti pt a isi creste copiii. O mama care citeste ingrijorata instructiunile de pe ceracolor chiar cand copilul are 3ani jumate, o mama careia ii e tot timpul frica, nu are incredere in copil si nici in ea- adica si-a uitat instinctele naturale, este anxioasa si se simte destul de inconfortabil in pielea ei de mama, desi isi iubeste enorm copiii. Ar fi multe explicatii pt asta dar nu una singura... Totusi cred ca unele lucruri sunt normale si bune, chiar daca inainte nu aveau nume din cauza politetii- respectiv respectul pt copilul mic.
RăspundețiȘtergereDa, Maria, de acord cu tine 100%. Ne-am pierdut instinctul. Şi totuşi, care să fie explicaţia? Antropologic vorbind, s-a întîmplat ceva major, probabil nu imposibil de identificat - instinctele astea nu se pierd aşa, de la o generaţie la alta. E ceva ce ne-a alienat iremediabil.
RăspundețiȘtergereEu nu am vrut in niciun caz sa condamn gesturile amabile si polticoase. Cred ca inainte de a-i oferi copilului o bomboana e frumos sa o intrebi pe mama acestuia daca micutul ar dori o bomboana
RăspundețiȘtergereCred ca e politicos sa nu apuci de obraji un bebelus necunoscut, sa nu-i pui saliva pe nas dupa ce ai inmuiat degetul aratator in gura, sa nu-l pupi pe manute (pe care le baga in gura in secunda urmatoare)
Cred ca nu trebuie sa apostrofezi, jignesti, educi copiii altora. Nu ma tem de oameni si nu sunt(em) insingurate, dar nici nu am vrut sa-i induc fiicei mele ideea ca e ok sa se lase pupata si mangaiata de straini in numele unei socializari anapoda. Ma tem in schimb de badaranie, de prost gust, de pupaceala familiara, de spiritul de turma.
De ce e ata de greu de inteles ca un copil (ca si un adult) are un spatiu personal care nu trebuie incalcat pentru ca se creeaza o senzatie de disconfort?
De ce atunci cand merrgi in vizita cu un copil mic, este asaltat de la usa, luat in primire de straini, dus pe sus in brate, si nimeni nu are rabdare sa-i dea 5 minute sa se obisnuiasca? Garantez ca dupa un timp se va apropia el insusi din curiozitate.