Urcarea muntelui

Ileana Mălăncioiu, în Recursul la memorie (2003):

          „Într-un fel, îmi amintiți de mine, cea de la vremea cînd m-am împrietenit cu Ovidiu Cotruș sau cu Dan Duțescu, despre care, din păcate, n-am apucat încă să vorbesc.
          Inițial, l-am vizitat pentru că dorea să-mi traducă poemele pentru o ediție bilingvă și nu avea toate volumele mele. Faptul că fusese cîțiva ani profesor la Oxford și că în familia sa toată lumea vorbea curent limba engleză, la care eu n-am reușit niciodată să trec de primele 30 de lecții, făcea să mă prezint la acea întîlnire cu niște complexe de neimaginat. În pofida a tot ce ne despărțea, am reușit să vorbesc cu el și cu soția sa, dna Viola Duțescu, ca și cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Pe vremea aceea, fiica lor, Taina, și soțul ei, Emil Coliban, erau plecați într-o expediție pe Everest. Nu peste mult s-a aflat că grupului din care făceau parte i se pierduse urma. Emoțiile prin care trecea Dan Duțescu făceau să i se agraveze boala de inimă de care suferea. Dădea zilnic telefoane în Nepal, să vadă dacă nu s-a aflat ceva despre grupul dispărut, și îmi spunea îngrozit: „Dumneata nu știi ce înseamnă muntele pentru Taina; e ca un drog. A fost în atîtea țări și n-a interesat-o nimic altceva decît să urce pe versantul pe care e cel mai greu de urcat. Măcar dacă nu s-ar fi măritat tot cu un alpinist și n-ar fi făcut trei copii care ar putea să rămînă orfani; fiincă eu sînt bolnav și nu știu cît mai am de trăit.“
          În vremea aceea scriam Urcarea Muntelui. Unul dintre poemele reprezentative pentru acel volum mizează pe o ambiguitate a imaginii care avea și ceva din obsesia legată de dispariția Tainei, deși nu o cunoșteam decît din ce îmi spuneau părinții săi despre ea. Fiindcă mi-ați cerut să mă întorc la poezie, am să reproduc acel poem a cărui geneză spune ceva despre resorturile invizibile ale artei, menite să te facă să ajungi unde trebuie aproape fără să-ți dai seama cum: 

„Dormeam lîngă-acel munte ce nu mai e urcat
Și toți visam deodată același vis urît
În care cineva ne-a coborît
Tocmai acolo unde eram cu-adevărat.

Ne bucuram că încă mai sîntem atîrnați
De stîncile albastre și preamăream supuși
Frînghiile în care eram puși
Să așteptăm pînă vom fi salvați.

Numai cînd ne rodeau pînă la os
Ne cățăram pe ele, încet, încă o dată
Dar ori se adîncea prăpastia căscată
Ori cineva de sus ne tot lăsa în jos. 

Dormeam lîngă-acel munte ca lîngă un paradis
Pierdut, în care lumea aceasta vinovată
Nu mai putea s-ajungă pe jos, ca altădată, 
Și încerca să urce pe sforile din vis.“

          Pe Taina aveam să o văd pentru prima oară atunci cînd grupul cu care plecase pe Everest s-a întors fără unul din membrii săi. Auzind-o spunînd ce înseamnă pentru ea să doarmă pe un perete abrupt și să vină dimineața păsările să-i ciugulească din palmă, am înțeles de ce se temea tatăl ei. Fiindcă se vedea cu ochiul liber că nimic n-ar putea s-o oprească să ajungă din nou acolo unde o chema soarta. 
          După ce ea a plecat încă o dată să urce muntele și nu s-a mai întors, a plecat și tatăl ei. Dar poate că nu mai era disperat. Poate că în ultima clipă s-a gîndit că dincolo se va întîlni cu ea, așa cum se gîndea tata că se întîlnește cu sora mea. 
          În urmă cu cîțiva ani, am făcut o călătorie în sudul Chinei, împreună cu Mircea Mihăieș și cu Gabriel Chifu. Într-o localitate de la poalele munților prin care se urca spre Tibet, am fost duși în așa-zisul laborator al unui vraci bătrîn care spunea că poate să vindece orice boală cu ceaiurile sale. Mai întîi ni le-a prezentat, apoi ne-a dat să vedem scrisorile de mulțumire ale celor ce ar fi fost salvați de la moarte cu ajutorul lor și caietele cu impresiile celor care l-au vizitat de-a lungul anilor. Întrucît textele acestora erau scrise în diverse limbi, el nu știa ce cuprind, de fapt. Cei mai mulți dintre oaspeții săi folosiseră acele caiete pentru a lăsa anumite mesaje. De obicei, erau adresate alpiniștilor; li se spunea pe unde pot trece mai ușor spre Tibet și cum pot să evite gărzile dacă nu au viză. 
          Am parcurs filă cu filă să văd dacă nu trecuse și Taina pe acolo și nu lăsase cumva vreun mesaj. Tot căutînd, am dat și peste un text scris în limba română, dar nu era al ei, ci al unei fete din Dobrogea; voia să găsească un grup la care să se alăture și ea pentru a urca muntele. 
          Cînd am ieșit de acolo, nu știu de ce îmi reveneau obsesiv în minte versurile lui Eminescu din Kamadeva: 

„Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru și-al iluziei deșerte.“

Apoi, în acel loc al „iluziei deșerte“, m-am uitat pentru ultima oară spre un versant însorit de pe care nu m-aș fi mirat să o văd coborînd pe Taina, pe care mama ei o mai aștepta încă, deși trecuseră cîțiva ani de la plecarea sa.”


Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convirbiri cu Daniel Cristea-Enache, Polirom 2003