Nicoleta

Pe Nicoleta am întîlnit-o în 1991, într-un 6 Decembrie friguros, cu zăpadă veche, întărită. Hălăduia pe Vasile Conta, unde avea tata biroul pe atunci. Întîlnirea propriu-zisă nu mi-o amintesc exact, dar mi-o pot imagina cu ușurință: ea, în mijlocul străzii, cu aerul acela derutat, adulmecînd cine știe ce urmă, așteptînd nu se știe ce, nehotărîtă încotro s-o apuce. Probabil am mîngîiat-o – nimic neobișnuit, mai ales că murise Pemba de cîteva luni bune și eram, pentru prima oară de cînd mă știam, dogless. Parcă o văd și acum, la colțul Sălii Dalles: o maidaneză de talie mare, gri-vărgat, cu urechi mari și ochi migdalați. Ar fi putut fi oriunde și aș fi marcat la fel întîlnirea, cu o mîngîiere sau un cuvînt de alint. 
 

Dar cu Nicoleta a fost mai mult de atît. Pentru că, după ce introducerile au fost făcute, ea a hotărît că trebuie să mă urmeze. Fără emfază – nu era genul de cîine care sare cu labele pe tine sau te apucă de pantaloni –, pur și simplu devenise a mea și, astfel, n-avea nimic mai bun de făcut decît să vină după mine. Că a traversat, în urma mea, bulevardul Magheru, de la Societe Generale spre Cîmpineanu, n-a fost nimic, deși am încercat, îngrijorată pentru soarta ei, să o trimit ”acasă”, înapoi pe Vasile Conta. Că m-a urmat cuminte, pe Edgar Quinet și apoi pe Calea Victoriei, iarăși nu mi s-a părut mare lucru; îmi tot spuneam că e, încă, teritoriul ei. Nici măcar nu stătea lipită de mine: mă urma lejer, mai mirosea ceva, mai rămînea în urmă. La un moment dat, chiar am răsuflat ușurată că am scăpat de ea, și mi-am văzut de treabă, la etajul trei al magazinului Victoria.

Mi-am dat seama că Nicoleta are planuri mari cînd, apucînd-o pe scări în jos, m-am întîlnit cu ea, între etajele doi și trei ale magazinului universal. Urca preocupată, căutîndu-mă din priviri. Cînd m-a văzut, a făcut stînga împrejur, dînd veselă din coadă. Deja devenisem cumva flatată de atenția ei. Cînd am coborît împreună scările, continuînd în jos pe Calea Victoriei, știam că o s-o duc acasă. 

Aceeași naturalețe la intrarea în bloc, la intrarea în lift, la intrarea în casă. Nici o secundă nu s-a lăsat așteptată, în nici un fel nu a trebuit să insist. Era a mea, mergeam acasă. A venit după mine în camera pe care încă o împărțeam cu frații mei și s-a așezat, ca și cum acolo ar fi fost locul ei de cînd lumea. Cu mama n-a trebuit să parlamentez prea mult, au convins-o și pe ea parcursul curajos al Nicoletei, prin oraș și hotărîrea cu care mă alesese de stăpînă. Singura problemă a fost că, atunci cînd au venit frații mei acasă, s-a repezit la Victor, pe care l-a simțit, cumva, că invadează spațiul „nostru” – al meu și al ei, cum ar veni. Sub privirea critică a mamei, am făcut prezentările și ne-am înțeles că, în camera aceea, mai sînt alți doi locatari. Atunci și-a primit și numele: Nicoleta, pentru că era Sfîntul Nicolae.
I-am găsit Nicoletei o zgardă, am plimbat-o seara, am plimbat-o și a doua zi dimineața înainte să plec la școală. 

Cînd mă întorceam de la școală, mă întîlnesc cu Nicoleta la vreo cincizeci de metri de casă, imediat după trecerea prin gangul din Centrul Civic. În afară de ciudățenia faptului că o vedeam pe stradă, Nicoleta însăși părea de nerecunoscut. Spășită, timidă, fără zgardă, abia de a venit la chemarea mea. Se bucura că mă vede, asta era limpede. Dar, parcă, nimic mai mult. Deși eram destul de aproape de casă, parcă a trebuit să insist ca să mă urmeze. O tot întrebam, întrebîndu-mă, de fapt, retoric: „Nicoleta, unde ți-e zgarda? Ce cauți pe stradă, Nicoleta? Ce tîmpenie ai făcut?” Mă tot gîndeam la scurta izbucnire teritorială pe care o avusese cu Victor, în seara precedentă, și mi se părea că acolo trebuie să fie răspunsul. Mama n-ar fi tolerat niciodată, în casă, un cîine agresiv. 

Eram hotărîtă, totuși, să-i mai dau o șansă. Am mîngîiat-o, i-am vorbit, am adus-o cumva după mine pînă la ușa blocului. Acolo, însă, s-a blocat. Ușa prin care, cu o zi înainte, mă urmase în pas vioi părea acum o barieră de netrecut. A trebuit s-o împing de la spate, în timp ce un vecin suspicios îmi ținea ușa deschisă. Cele șase scări din holul blocului au fost și mai greu de străbătut. Cum să tragi în sus, pe scări, un cîine fără zgardă care pare a se împotrivi din toate puterile? La un moment dat, cînd ajunsesem la jumătatea scărilor, s-a deschis ușa de la bloc: Nicoleta a țîșnit afară ca din pușcă. 

Am perseverat, totuși, încurajată de privirea spășită și plină de recunoștință a Nicoletei. Am împins-o, din nou, de la spate. Am mîngîiat-o întruna. I-am vorbit, din nou. Am încercat să-i explic că, indiferent ce făcuse, o să găsim o variantă să fim din nou împreună. Ca s-o bag în lift, am luat-o în brațe. N-a fost ușor deloc. 

Am ajuns, în sfîrșit, în fața ușii apartamentului. Ultima barieră. Deși nu regăseam, în Nicoleta, nimic din exuberanța zilei precedente, n-a mai fost chiar atît de greu să deschid această ultimă ușă și să-i fac vînt înăuntru. Părea resemnată, și ea, cu ideea unui nou început. Am închis ușa în urma noastră și am răsuflat ușurată. O să-i dau ceva să mănînce. O să-i fac un loc al ei, în hol. O să facem, din nou, prezentările, o să stabilim ierarhia. O s-o plimbăm cu rîndul, ca să ne respecte pe toți. 

În casă era liniște. Parcă prea liniște. M-am îndreptat spre camera mea, cumva simțind, dinainte s-o văd, că ușa era închisă. Nicoleta nu m-a urmat, a rămas pironită în hol, lipită de ușa de la intrare. Mi-am dat seama, fără nici un dubiu de data asta, că se întîmplase ceva. Ceva care explica totul: că Nicoleta fusese gonită, ba încă i se scosese și zgarda de la gît, ca să fie clar că nu era dorită înapoi. Că totul fusese precipitat și atît de categoric, încît Nicoleta își pierduse încrederea în oameni. Chiar și în mine. Deja mi-era teamă să aflu ce se întîmplase. Nu mă mai gîndeam la Nicoleta. Mă gîndeam la Victor și la Lilu, sperînd că nu le-a făcut Nicoleta nimic. Și mă îndreptam spre ușa, închisă, de la camera mea, știind că în spatele ei aveam să găsesc un soi de răspuns. 

Am deschis ușa și am avut răspunsul. 

Primele secunde au fost halucinante: priveam, știind că am în fața ochilor EXPLICAȚIA, și totuși nu-mi venea să cred: din camera mea, din spatele ușii închise, țîșnise, vioaie, bucuroasă, dezinvoltă, recunoscătoare, Nicoleta! De-abia cînd le-am văzut împreună, amușinîndu-se și măsurîndu-se din priviri, cu coame zburlite, pe cele două Nicolete, am înțeles. Și, evident, am izbucnit într-un rîs isteric.

Cînd m-am potolit, am eliberat-o pe cea de-a doua, care a părut peste măsură de ușurată.

Mai tîrziu, am aflat că și mama încercase s-o „recupereze” pe sărmana Nicoleta, dar renunțase la intrarea în bloc. Nu era nici un vecin binevoitor în zonă și „Nicoleta” chiar n-avea nici un chef să vină.