sâmbătă, 15 martie 2014

A fost odată un furnicar

Mi-am amintit azi de o poveste de la Refugiul Coștila, spusă de tata. Una din aia a cărei poantă intră în vocabularul familiei.

Se adunaseră dovezi clare că prin refugiu mișună un șoarece, și s-a întrunit o echipă de intervenție, hotărîtă să-i vină de hac. Înarmați care cu ce avea la îndemînă - piolet, topor, lanternă, piton, piatră etc - luptătorii l-au încolțit pe intrus într-o arie clar delimitată, iar conducătorul a înaintat ca să înlăture ultima ascunzătoare, lăsîndu-l, în sfîrșit, expus mîniei răzbunătoare. În locul unui strigăt de luptă, însă, s-a auzit vocea, jumătate dezamăgită, jumătate înduioșată a conducătorului:
     - Aaaa, stați măăăă, e un pîrș!
Nu era șoarece, era un pîrș. Batalionul a rupt rîndurile, armele s-au pus la locul lor, toată lumea s-a dus, împăcată, la culcare.

Cam așa a fost și cu ursul care s-a căcat, anul trecut, în poteca din pădure de pe Bunloc. Cred că Roxana l-a descoperit prima, eu cînd l-am văzut deja se știa că e căcat de urs. Nu m-am îngrijorat prea tare, deși m-am întrebat (și mă întreb încă): de ce în potecă? O fi un mesaj? Am întrebat-o pe băbuța de la cabană dacă vin urși pe-acolo și mi-a răspuns, în stilul ei liniștitor, că ea nu i-a văzut, de cînd stă acolo. Dar nenea pe care-l mai văd din cînd în cînd pe la cabană, și care umblă prin zonăceva mai mult decît băbuța, mi-a spus să nu-mi fac griji, că, dacă e, e un urs mic, un furnicar, cel care dă tîrcoale pe acolo. Nici vorbă să umble ziua sau să fie periculos în vreun fel.

Așa că m-am liniștit, și chiar am spus, la rîndul meu, cui mă mai întreba dacă or fi urși prin zonă, că da, e un mic furnicar care umblă, dar e ca și cum n-ar fi.

Azi, cînd urcam spre cabană, cu S. în spate și cu Pucca în lesă, am văzut, în sfîrșit, și niște urme. Erau foarte clare, în plină potecă. M-am oprit să le pozez.

Sus, la cabană, am întrebat-o din nou pe băbuță dacă a văzut vreun urs zilele astea. Și mi-a spus că da, precis dă tîrcoale, că de cîteva zile latră cîinii tare, noaptea. Și băiatul ei i-a văzut și urmele, mai jos, prin zăpadă, pe 8 martie, cînd a nins ultima oară. Precis atunci a lăsat și pe potecă urmele, care acum erau întărite bine. Dragul de el, o fi tot furnicarul de anul trecut?

Cînd l-am culcat pe S., am aruncat o privire pe Google după urme de urs. Și am dat peste o carte disponibilă în format PDF, de Radu Mihai Sandu, care se cheamă: Mic ghid de identificare și interpretare a urmelor, marcajelor și semnelor carnivorelor mari. O carte serioasă, documentată, care respectă toate rigorile academice. Și mă apuc să citesc despre urs. După o scurtă încadrare taxonomică, din primul paragraf aflu, scurt și la obiect, că în România trăiește o singură specie de urs: ursul brun (Ursus arctos arctos).
"... în habitatele naturale din țara noastră trăiește o singură specie de urs, ursul brun cu varietate europeană (Ursus ursus arctos). Convingerile, nefondate științific și perpetuate în anumite medii și regiuni, care susțin existența și unei a doua specii, așa numitul "urs furnicar", nu pot fi luate în considerare. Confuziile privind apartenența urșilor din Carpați la mai multe specii e posibil să fi fost determinată de morfologia generală și dimensiunile atît ale corpului și ale capului, cît și de varietățile mari de culoare, interpretate ca și elemente de morfologie diferită pentru specii."
Ok, măcar m-am lămurit ale cui erau urmele.
Deși animalele mari și grele, cu gheare lungi, nu-mi provoacă cine știe ce trăiri - ca să fiu sinceră, mi-e infinit mai frică de pîrș, parcă aș fi preferat să fie un ”furnicar”.




3 comentarii:

  1. Alexandra, draga mea, nici o veste despre urs intre timp?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O, ba da, cum să nu? Am avut onoarea să-l zăresc. A fugit Pucca după ceva, cînd tocmai mă chinuiam să îndes lesa în borsetă, și cînd am ridicat privirea l-am sărit pe dumnealui, furnicarul. A dispărut destul de repede în desiș, dar am apucat să-l văd: era ori un pui măricel, ori un urs mai mic. În ziua aia am făcut cale întoarsă, și de atunci fac ceva mai mult zgomot cînd merg pe munte în timpul săptămînii, cînd e pustiu.

      Ștergere