Hiperviață

VASILE ANDRU

Taina Hiacinta era foarte aproape de Dumnezeu când s-a prăbușit, în Himalaya

               

            Părinții sau nașii, botezând-o cu numele Taina Hyacintha, au programat-o cu o moarte „mitologică”. Tatăl, savantul, știa cine a fost Hyacintha și ce moarte atroce a avut, dar, om rațional, nu admitea că numele influențează destinul.

            În primăvara 1992, în Himalaya, mi-am luat rămas bun de la Hyacintha, drumurile noastre se separau: eu am rămas la poalele muntelui, la o mănăstire lamaistă; iar dânsa, în echipă cu Sandita, tot alpinistă part time, au continuat urcușul, pe creste, cu o dotare modestă, cu doar zece porteri însoțitori, intr-o expediție teribilă, vrând să atingă un pisc redutabil, Dhaulagiri (8167 m.)

            Mi s-a părut, o clipă, că aș putea să le determin să-și schimbe planul vieții; și să rămână aici, la mănăstirea lamaistă care ne oferea o ospitalitate necondiționată, adică nu ne cerea sa ne convertim, ci puteam să slujim dumnezeului cu care venisem de-acasă… Să încerc să le schimb planul vieții…Totuși nu eram convins că aici, în mănăstire, Dumnezeu ar fi mai palpabil decât pe vârful Dhaulagiri unde mergea Hyacintha. Simțeam o bucurie că ea va ajunge acolo… că tot asceză se cheamă ceea ce face ea… Orgoliul monahicesc a născut zicerea: „doar mănăstirea e tinda raiului”. Cunoscusem multe tinde ale raiului, iar mănăstirea era, mai curând,

sala de așteptare a unui rai plauzibil.

            Hyacintha: Dar eu nu pe Dumnezeu îl caut, Andrule. Eu sunt doar o alpinistă. Mai bine zis, sunt doar o alpinistă part time! (În principal, full time, ea era lector universitar. Absolvise două Facultăți politehnică și filologie.)

            Andru: Şi în mănăstire, Dumnezeu este la purtător... Iubesc mănăstirea ca oaspete, după cum iubesc planeta asta ca oaspete. Pun și eu osul la treabă, la asceză adică, că nu-s un oaspete somnoros. Dar știu că Dumnezeu nu-i chiriaș într-un templu, ci se află oriunde Îl aduci tu, oriunde Îl chemi. Tu, pe piscul Dhaulagiri, vei atinge cerul cu mânuța ta... Noi, aici, pe prispe mănăstirești, suntem departe de cerul pe care tu îl vei atinge cu mâna. Asta mi-a spus-o și un mahatma din Uttarkashi: Sri Tapovan… A zis că pe zeii săi el nu i-a aflat în templu, ci i-a aflat numai in munți. Sri Tapovan este un mistic hoinar prin Himalaya.

            Atunci tu de ce iubești stupa asta?

            Eu sunt un hoinar prin mănăstiri. Nu știu alții cum sunt... dar eu simt că aici emoțiile religioase sunt mai intense. Intense până la fosforescență. Pentru Sri Tapovan, emoțiile religioase erau mai intense în pustia muntelui. Despre tine aș spune că, cu cât urci mai sus în Himalaya, cu atît ești mai aproape de cer. Şi vei fi mai aproape de legenda ta personală.

            Ştii, Andrule, eu mă piș pe legenda mea personală. Noi urcăm muntele pentru că muntele există. Acolo sus, se află universul paralel de care vorbesc inițiații. Intri în altă lume. Acea lume mă copleșește. Şi cobor de pe munte numai ca să mai am unde urca din nou, încă o dată. Acolo... te muți în alt tărâm. Pentru asta ne ducem noi pe Acoperișul Lumii. Eu am mai urcat o dată în Himalaya, tot pentru Dhaulagiri, dar n-am reușit să-l ating. Am ajuns însă destul de sus, destul de aprope de vârf.

            Aș face o comparație între alpinist și monah. Într-o mănăstire se poate și trândăvi, iar un leneș precum cuviosul Aretas și-a găsit mântuirea în clausură. Pe când cinul vostru, al alpiniștilor himalaieni, exclude orice trândavie... Este singura asceză perfectă...

            Taina Hyacintha: Tu citești totul în cheie religioasă, Andrule. Este ticul tău profesional, să zic așa. Sau poate mă idealizezi pe mine... Îți cam idealizezi colegii de generație, vrei să inventezi niște genii în biata noastră promoție... Sau îți repari niște frustrări personale... că-n mintea lui homo viator există o fantasmă de expediționar... Vorbind în cheia ta mistică, evident, Dumnezeu e tare greu abordabil în locuri friguroase, între zăpezi veșnice. Vezi, marile religii s-au născut la tropice.

            Eu cred ferm că tu, Taina, pe măsură ce urci pe culme, ești mai aproape de Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu este o vastitate interioară, e nevoie de o scară, de un munte... un Carmel... un Tabor... Ca să-l descoperi, îți trebuie fie un munte; iar ca să-l slujești, un templu... Așa că eu te laud acum, și-ți spun că ești mai vrednică decât toți devoții... Dar, în acest ceas, sufletul meu este mâhnit, Hyacintha...

            Ai vreo presimțire... cu privire la ascensiune? Nu-mi ascunde, cred că știi ceva, simți ceva... Voi ăștia, cu yoga, cu zen-ul, cu samadhi, știți ceva. Eu nu sunt superstițioasă, nu mă sperii. Te rog, nu mă cocoloși, spune-mi în față. Orice mi-ai zice, tot nu mă abat, ceasul pornirii e decis, cei 10 porters au bagajele în spinare... Dar spune-mi dacă ai vreo presimțire. Ştii, și Alexandru cel Mare când mergea la război, consulta oracolul. Așa şi eu... Spune-mi, ajung sau nu ajung pe Dhaulagiri?

            Nu știu, Hyacintha. Nu pot să profețesc, ci cel mult să ursesc... Munții ăștia au toți imensitate, și piscul de 5000 de metri seamănă cu cel de 8172 de metri. Eu și la 2300 de metri, simt că Himalaya mi-a arătat tot ce are. După cum... nu trebuie să bei tot oceanul ca să afli că apa lui e sărată... Dar astea sunt parabole, ori tu vrei un oracol. Nu știu, Hyacintha. Nu pot profeți, dar pot ursi. Tu vei ajunge la Dhaulagiri...

            Când voi scrie despre acestea, peste 22 de ani, lucrurile vor fi deja întâmplate, așa că voi putea face profeții despre trecut... Atunci, discuția despre drumurile noastre care se bifurcă va fi fost parțial oraculară...

            Hyacintha: Am priceput că tu vrei ca eu și Sandita să rămânem aici, să ne convertești la meditația Om mani padme hum... de frică mare că neam putea prăbuși... Să știi că orice alpinist în Himalaya este conștient că pasul următor poate fi fatal... și totuși în fiecare an suntem tot mai mulți care batem munții. Ai vrea să rămânem aici, în perspectiva de a muri liniștite în bârlogul nostru... și tu să ne înveți să atingem extazul mistic... Dar noi două, Sandita și cu mine... am atins extazul – mistic sau nemistic. Şi... e timpul să pornim la drum. Am trândăvit frumos pe aici, am făcut antrenament și dozarea efortului la relieful înconjurător, urcat și coborât, cinci zile, febră musculară, articulații desclănțate, glezne sucite. În satul din vale, două zile de trândăvie, așteptându-l pe godo-ul nostru cu nume de indian, Bhakti, care ne-a găsit porteri, ne-a dotat cu

de toate... Dar, în timp ce-l așteptam, în casa lui, Pushpa ne-a făcut rost de vopsele... am făcut stegulețe cu embleme, că la Base Camp mai este o expediție gata să ia cu asalt Piscul, o expediție siberiano-germană, și să nu creadă „comuniștii și fasciștii ăia” din expediția siberiano-germană că noi am fi doar simpli trekkeri prin Base Camp... Am și un steguleț tricolor pe care-l voi planta acolo, pe vârf... Așa că o luăm în sus. Sper să ne putem ține după porteri. Conducătorul lor, ăsta din sat, a fost de vreo 20 de ori în Base Camp, așa că știe drumul. Base Camp, adică Tabăra de Bază, care se află la 5000 de metri altitudine, este prima mare

etapă. Porterii ne conduc până acolo, apoi ei coboară și ne lasă singure în Base Camp, unde ne

mai antrenăm și așteptăm un timp bun de urcare. De acolo, ultimul asalt îl vom da însoțite doar de un șerpaș... și noi două...

            Așadar drumurile noastre se vor separa. Eu aveam să rămân la ospitaliera mănăstire, cu canonul meu, iar Hyacintha avea să urce marele munte, canonul ei. Cei zece porteri erau gata de plecare, încărcați cu bagaje, echipament și alimente pentru cinci săptămâni. Măștile de oxigen erau pregătite, că pe înălțimi aerul este foarte rarefiat. I-am zis:

            Taina, eu acum sărut mâna ta care va atinge cerul. Este pentru mine o clipă superlativă, să sărut mâna care va atinge cerul.

             Am spus-o cu o cutremurare care-mi trăda presimțirea finalului, și Hyacintha a fost emoționată. Dar a parat lovitura cu o îmbrâncitură de duh, băiețească: Fuck you!... sau așa ceva... Avea o lacrimă în colțul ochilor când a spus asta, poate din cauza emoției, poate din cauza frigului: eram totuși în  Himalaya!

            Deși este sobră si are humor cu carul... a resimțit elegia clipei. Ca marii asceți, gândul morții, vecinătatea morții, îi dubla focul vieții și nicidecum n-o trăgea îndărăt. Mărturisesc că, pe atunci, eu nu aveam „amintirea morții”; or, fără aceasta, niciodată nu simți abisul existenței sau culmile ei. Fără amintirea morții riști să te crezi nemuritor, nu în glorie ci în inconștiență, iar asta te ține la suprafața lumii, nu în inima ei; la suprafața lui Dumnezeu nu în miezul legii Lui... Riști să crezi că ai timp pentru tot felul de mărunțișuri... estetice. În privința asta, Hyacintha era cu 21 de pași înaintea mea, folosind codul Scării Sinaite. Mai mult, deși nu îl citise pe Evagrie Ponticul, în clipa asta era la înălțimea lui Evagrie Ponticul: avea amintirea morții, de aceea era strașnic de tonică și pusă pe șotii uraniene...

            În această stare de suflet ne-am despărțit. Nu știam că era ultima oară când o mai văd. Şi-mi părea rău ca am rostit acele cuvinte care, vrând să fie admirative, erau testamentare: Sărut mâna ta care va atinge cerul... Era ca și cum aș fi zis: Sărut mâna ta care va da mâna cu Dumnezeu... Vorbele mari pot programa subconștientul cu măreție, dar pot programa și viitorul tău, destinul, cu victorii de dincolo de lume...

            De altfel, ziceam, prima programare a destinului ei cu neant vesel i-au făcut-o părinții sau nașii, cand au botezat-o Taina... Adică ei n-au ținut cont că nașterea unui copil este chiar încetarea Tainei, este chiar o destăinuire, adică o întrupare... Doar moartea este taină absolută, şi nu trebuie să-l sortim pe copil Tainei.

            Dar Taina Hyacintha se amuza foarte tare de ambele nume ale ei. Considera că numele

Hyacintha este o poreclă nostimă și-i găsea rime culinare, gustoase. Adică nu-i lua în considerare semnificația mitologică, tragică (Hyacintha din mitologie moare înfășurată într-un veșmânt otrăvit alb ca neaua), ea nu credea că un asemenea nume poate fi de rău augur, ci il considera o glumă de proporțiile Olympului...

            La plecare, i-a zis Sanditei, tovarășa sa de drum și de prăpastie... i-a zis râzând de se veseleau și munții și soarele:

            — Pe cai! La drum! Ce mai aștepți? Înțelege că omul ăsta ne-a dat binecuvântare sinaită și lamaistă, așa că suntem în pace cu duhurile munților cu și fără cornițe... Pe cai!

            A scos un chiot lung, de hiperviață. Iuuu-huuuhuuuuu! Un chiot cu ecouri. Apoi mi-a zis:

            — Promit că-i ultimul chiot pe care-l scot aici; mi-am permis pentru ca suntem la poale de Nilagiri, pe malul unui râu, abia la ușile spre Acoperișul Lumii. Când vom fi la înălțime, este interzis să strigi sau să fluieri. Un chiot ca acesta, poate produce avalanșe fatale... care te pot trimite direct la Shiva sau la Anapurna, sau cum s-o fi numind lumea cealaltă în părțile locului...

***

            Hyacintha și coechipiera ei au fost înghițite de o avalanșă, la numai câteva verste de Dhaulagiri. Cu o zi înainte, expediția siberiano-germană a hotărât să ia drumul spre Vârf, iar româncele au plecat primele. Vârful era pe aproape, ele voiau să campeze la poalele lui după ce-l vor fi zărit. Astfel au mai înaintat câteva ore, apoi deodată în fața lor a strălucit vârful Dhaulagiri, mai orbitor decât l-au văzut din Tabăra de Bază, palpabil. Din locul acela, strălucea desenat pe orizont piscul care atingea cerul.

Îmi închipui că la vederea piscului, Hyacintha a trăit o emoție aproape de extaz, dar și-a stăpânit un binemeritat chiot. A fost o pură coincidență... între extazul ei de a vedea piscul și producerea avalanșei. Care putea fi stârnită și de o murmuire de pietre, de o pală de vânt... nu vom ști niciodată.

            Trupul Hyacinthei n-a fost găsit. Peste ani, în Peshware, satul din vale de unde pornești spre Dhaulagiri, i-a fost ridicat un mic memorial, iar o școala a primit numele româncei care a poposit acolo înainte de escaladare... înainte de a atinge cerul cu mâna ei. Ea producea o impresie durabilă ori pe unde trecea, prin vivacitate, prin humor, prin dărnicie, și oamenii locului și-o mai amintesc. Iar pomenirea lor este cea mai de preț postumitate.

            — Unde v-ați văzut ultima oară, ce vești ai de la Taina, unde ar putea fi, crezi că este rătăcită pe undeva?... mă întreba Izabela, verișoara Hiacintei, când am revenit în țară, pe 27 iunie. Crezi că mai trăiește? Oficial, e dată dispărută, dar asta e ambiguu și ne mai lasă speranțe. Tu ce știi? Ce să-i spun Alexandrei, fiica Tainei? să-i spun că mai

trăiește?

            Tăceam, nu știam mare lucru în plus. Dar Izabela nici nu voia răspuns, se temea că voi da răspunsuri criptice. Zicea: Noi o așteptăm... ea va veni într-o zi. Era mereu pusă pe ghidușii... mereu pusă pe șotii mitologice... Așa și acum, probabil.

(Dintr-un volum aflat în curs

de editare la „Junimea”)

Urcarea muntelui

Ileana Mălăncioiu, în Recursul la memorie (2003):

          „Într-un fel, îmi amintiți de mine, cea de la vremea cînd m-am împrietenit cu Ovidiu Cotruș sau cu Dan Duțescu, despre care, din păcate, n-am apucat încă să vorbesc.
          Inițial, l-am vizitat pentru că dorea să-mi traducă poemele pentru o ediție bilingvă și nu avea toate volumele mele. Faptul că fusese cîțiva ani profesor la Oxford și că în familia sa toată lumea vorbea curent limba engleză, la care eu n-am reușit niciodată să trec de primele 30 de lecții, făcea să mă prezint la acea întîlnire cu niște complexe de neimaginat. În pofida a tot ce ne despărțea, am reușit să vorbesc cu el și cu soția sa, dna Viola Duțescu, ca și cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Pe vremea aceea, fiica lor, Taina, și soțul ei, Emil Coliban, erau plecați într-o expediție pe Everest. Nu peste mult s-a aflat că grupului din care făceau parte i se pierduse urma. Emoțiile prin care trecea Dan Duțescu făceau să i se agraveze boala de inimă de care suferea. Dădea zilnic telefoane în Nepal, să vadă dacă nu s-a aflat ceva despre grupul dispărut, și îmi spunea îngrozit: „Dumneata nu știi ce înseamnă muntele pentru Taina; e ca un drog. A fost în atîtea țări și n-a interesat-o nimic altceva decît să urce pe versantul pe care e cel mai greu de urcat. Măcar dacă nu s-ar fi măritat tot cu un alpinist și n-ar fi făcut trei copii care ar putea să rămînă orfani; fiincă eu sînt bolnav și nu știu cît mai am de trăit.“
          În vremea aceea scriam Urcarea Muntelui. Unul dintre poemele reprezentative pentru acel volum mizează pe o ambiguitate a imaginii care avea și ceva din obsesia legată de dispariția Tainei, deși nu o cunoșteam decît din ce îmi spuneau părinții săi despre ea. Fiindcă mi-ați cerut să mă întorc la poezie, am să reproduc acel poem a cărui geneză spune ceva despre resorturile invizibile ale artei, menite să te facă să ajungi unde trebuie aproape fără să-ți dai seama cum: 

„Dormeam lîngă-acel munte ce nu mai e urcat
Și toți visam deodată același vis urît
În care cineva ne-a coborît
Tocmai acolo unde eram cu-adevărat.

Ne bucuram că încă mai sîntem atîrnați
De stîncile albastre și preamăream supuși
Frînghiile în care eram puși
Să așteptăm pînă vom fi salvați.

Numai cînd ne rodeau pînă la os
Ne cățăram pe ele, încet, încă o dată
Dar ori se adîncea prăpastia căscată
Ori cineva de sus ne tot lăsa în jos. 

Dormeam lîngă-acel munte ca lîngă un paradis
Pierdut, în care lumea aceasta vinovată
Nu mai putea s-ajungă pe jos, ca altădată, 
Și încerca să urce pe sforile din vis.“

          Pe Taina aveam să o văd pentru prima oară atunci cînd grupul cu care plecase pe Everest s-a întors fără unul din membrii săi. Auzind-o spunînd ce înseamnă pentru ea să doarmă pe un perete abrupt și să vină dimineața păsările să-i ciugulească din palmă, am înțeles de ce se temea tatăl ei. Fiindcă se vedea cu ochiul liber că nimic n-ar putea s-o oprească să ajungă din nou acolo unde o chema soarta. 
          După ce ea a plecat încă o dată să urce muntele și nu s-a mai întors, a plecat și tatăl ei. Dar poate că nu mai era disperat. Poate că în ultima clipă s-a gîndit că dincolo se va întîlni cu ea, așa cum se gîndea tata că se întîlnește cu sora mea. 
          În urmă cu cîțiva ani, am făcut o călătorie în sudul Chinei, împreună cu Mircea Mihăieș și cu Gabriel Chifu. Într-o localitate de la poalele munților prin care se urca spre Tibet, am fost duși în așa-zisul laborator al unui vraci bătrîn care spunea că poate să vindece orice boală cu ceaiurile sale. Mai întîi ni le-a prezentat, apoi ne-a dat să vedem scrisorile de mulțumire ale celor ce ar fi fost salvați de la moarte cu ajutorul lor și caietele cu impresiile celor care l-au vizitat de-a lungul anilor. Întrucît textele acestora erau scrise în diverse limbi, el nu știa ce cuprind, de fapt. Cei mai mulți dintre oaspeții săi folosiseră acele caiete pentru a lăsa anumite mesaje. De obicei, erau adresate alpiniștilor; li se spunea pe unde pot trece mai ușor spre Tibet și cum pot să evite gărzile dacă nu au viză. 
          Am parcurs filă cu filă să văd dacă nu trecuse și Taina pe acolo și nu lăsase cumva vreun mesaj. Tot căutînd, am dat și peste un text scris în limba română, dar nu era al ei, ci al unei fete din Dobrogea; voia să găsească un grup la care să se alăture și ea pentru a urca muntele. 
          Cînd am ieșit de acolo, nu știu de ce îmi reveneau obsesiv în minte versurile lui Eminescu din Kamadeva: 

„Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru și-al iluziei deșerte.“

Apoi, în acel loc al „iluziei deșerte“, m-am uitat pentru ultima oară spre un versant însorit de pe care nu m-aș fi mirat să o văd coborînd pe Taina, pe care mama ei o mai aștepta încă, deși trecuseră cîțiva ani de la plecarea sa.”


Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convirbiri cu Daniel Cristea-Enache, Polirom 2003

Deci cam aşa

Mulțumesc, Delia. Mulțumesc, Dan. 

Și mulțumesc nebănuitelor căi.

Despre distanțe, mari și mici. 
Despre cum, uite, au trecut douăzeci și trei de ani și mama încă își face prieteni.
Despre cum ne găsim, pînă la urmă, unii pe alții, oricît de improbabilă ar fi întîlnirea.
Despre ce putem să facem și despre cum putem să fim.

6 mai 2015

Un prieten îmi povestește despre o prietenă de-a lui (pe care eu n-o cunosc), aflată la trekking în Nepal. O prinsese cutremurul acolo, scăpase cu bine, și tocmai postase pe Facebook un status din satul Marpha. Îl redau mai jos, cu permisiunea ei:

"Taina și Sanda
În 1992, două românce, Taina Duțescu Coliban și Sanda Isăilă, au pornit în expediție pe Dhaulagiri (8167). Au urcat cu șerpași până la base camp, apoi au plecat singure mai departe, dar nu s-au mai întors niciodată. Nu știam niciunul din noi povestea, însă întâmplarea a făcut ca astăzi, dis de dimineață, când am urcat la mânăstirea budistă din Marpha, unde am asistat la ceremonia citirii celor 200 de cărți, să intrăm în vorbă cu un localnic. După ce s-a prezentat și ne-a spus că, de când a lovit cutremurul, vine zilnic, împreună cu alți oameni din sat, ca să se roage nu doar pentru Nepal, ci pentru întregul Pământ, ne-a întrebat de unde suntem. I s-au aprins ochii ca doi tăciuni când a auzit România și pe nerăsuflate ne-a povestit în șoaptă, în timp ce călugării citeau cu glas tare din cele două sute de cărți, despre cele două alpiniste care plecaseră de la el din casa cu 23 de ani în urmă, ca să cucerească Dhaulagiri.
- Nu le-am uitat niciodată, soția mea nu a mâncat și nu a dormit trei zile, când ne-am dat seama că nu se vor mai întoarce niciodată.
- Ce credeți că s-a întâmplat?, l-am întrebat.
- Daulaghiri nu e cel mai greu vârf de cucerit, dar vânturile sunt mai puternice ca oriunde, cred că asta le-a răpus. Vă rog, când vă întoarceți în România, să le contactați famiile și să le spuneți că v-ați întâlnit cu mine și că nici eu, nici soția mea nu le-am uitat.
Ne-a invitat apoi la el acasă, ca să ne arate jurnalul în care scriu toți cei care îi trec pragul. La plecare, am primit de la Mr. Bhakti o sticlă de sirop de mere, un borcan de gem de mere (Marpha este capitala merelor în Nepal) și eșarfe tibetane, în semn de binecuvântare pentru drumul pe care îl mai avem de făcut. Poate că tot o coincidență, la fel ca și întâlnirea cu Mr. Bhakti, a făcut să ne rămână în plus două eșarfe, așa că după ce ne vom întoarce acasă, vom face tot posibilul să le dăm familiilor Tainei și Sandei.
Ajunși la hotel, în timp ce ne îndesam lucrurile în rucsac, am aruncat o privire pe google, ca să găsim mai multe informații despre Taina și Sanda. Primul articol pe care am intrat a fost acesta: Mama mea a înlocuit ordinea cu iubirea și curățenia cu libertatea.
Am plecat din Marpha la Kalopani, traversând văile munților în tăcere, sub apăsarea gândurilor și a norilor care au planat deasupra noastră toată ziua, ascultând șuieratul vântului sălbatic din Mustang, care doar seara se domolește."

Cuvinte prea multe n-am, în legătură cu această minunată întîmplare. Și, oricum, nimic nu poate însoți acest semn de la Taina mai bine decît ultimele ei scrisori - în care apare, desigur, și Bhakti.  

Tatopani, 20 aprilie 1992

(între Beni şi Jomsom, nu pe Myagdi) 

 Dragă Cs,

            S-a ivit o ocazie să-ţi scriu de pe drum. Sîntem în a treia zi de la Pokhara (etapele: 1. Pokhara – Chandrakot – Tirkhedhunga; 2. Tirkhedhunga – Ghorepani (2895m.); 3. Ghorepani – Tatopani). Mîine tragem spre Kalopani şi poimîine la Tukuche- Marpha. Facem 4 zile şi jumătate, plătim 6. Kunga şi/sau Ministerul Turismului ne-au băgat pe gît un sirdar, pe care eu personal m-am făcut că nu-l vreau şi că-l accept aşa, de dragul lor (arătîndu-le cu regulamentul în mînă că în afară de L.O. – Liaison Officer – nu sînt obligată să mai iau pe nimeni), dar Liaison Officerul fiind o cucoană mai urîtă, mai bătrînă şi mai grasă decît mine care nu mai călcase pe munte şi nu bunghea boabă de altă limbă decît nepaleza, m-am gîndit că o să fim cam în vînt cu toate cele pe drum. Băiatul pe care mi l-a dat Kunga mi-a plăcut de la început şi acum constat cu plăcere că prima impresie se justifică. Are grijă de mersul cu porterii (eu n-am treabă cu ei, decît că le zîmbesc din cînd în cînd), caută loc de dormit, găteşte la nevoie, şi va sta în Base Camp, de unde s-a oferit să care şi în sus pînă prin tabăra 2 dacă e nevoie. Cred că i-ar conveni să-şi facă şi el un strop de palmares iar eu n-am de gînd să-l împiedic, şi dacă mă ţin curelele o să-l şi ajut. A mai fost în Dhaulagiri B.C. şi vorbeşte bine englezeşte.

            (porcul de Miorlau a vărsat ceva pe masă)

            Aşadar avem 10 porteri, cu sirdarul 11, care-i şi întrece. Am luat-o uşor, ne simţim foarte bine, şi probabil prin 28 o să fim în B.C.

            Socoteala cu mersul prin Tukuche a fost următoarea (susţinută şi de Kunga): din Marpha se pot lua porteri care au echipament personal (vor lua ceva mai mult; cei de acum iau 100 rup/zi) şi care au făcut de nenumărate ori drumul Marpha-Dhaulagiri B.C. După cum ştii, porterii din zona Boghara-Muri-Jelutung nu te pot duce decît pînă la Puchar. În plus, drumul e mai scurt.

            Am cochetat cu ideea să mergem cu avionul la Jomsom, dar cred că ar fi fost prea mult să luăm în piept ditamai malul (Dambush Pass, 5200m, French Pass, 5300 m) în primele două zile, proaspăt descinse din avion, după zăcutul pe terasă la Kathmandu timp de 3 săptămîni (exagerez, am mai şi umblat puţin, inclusiv pe bicicletă, dar totuşi), aşa că mai bine întindem un pic de picioare vreo cinci zile, stăm o zi în Marpha să mai luăm unele şi altele (orez, zahăr, biscuiţi, benzină) şi pe urmă o luăm la deal cu forţe şi porteri proaspete.

            Chiar dacă e zăpadă, nu sînt probleme serioase şi, cum ziceam, băieţii din Marpha cunosc drumul. Azi ne-am întîlnit cu doi nemţişori care au făcut trekking – înconjurul lui Dhaulagiri, au venit de la Muri-Boghara şi s-au întors prin Tucuche (French Pass) singuri, singurei, Deci…

            Situaţia noastră din punct de vedere oficial este următoarea: ne numim Romanian Himalayan Expedition to Dhaulagiri I, spring season 1992, Route: NE Face. Culmea e că măgarii de Siberian-German Expedition pe Dhaulagiri au permis pentru faţa vestică, dar merg şi ei pe NE (mi-a spus Miss Howley la Kathmandu şi mi-au confirmat şi treckerii nemţişori: acum vreo cinci zile, cînd au trecut ei pe acolo, marea expediţie tocmai răzbiseră în şea şi făcuseră nişte găuroaie în zăpadă). N-o să le fac scandal prea mare dacă au echipat cascada de gheaţă, şi sper să se simtă şi în continuare. Ruşii arătau bine, nemţii nu prea ştiu. În orice caz, leaderul rus vroia să ne ia, n-a vrut boul de neamţ. Deocamdată sîntem 3 membri. Adică pardon, un lider şi doi membri. Membrii sînt cam obraznici (în special Miorlau). Membrul nr. 2 e un chilian foarte manierat, dar cam năuc. Dar, cum vorbeam cu Sanda, decît cu alde P. sau alţii ca el, măcar cu ăsta ştiu o socoteală. Ce socoteală? a întrebat Sanda, iar eu am răspuns: Că trebuie să-l legăm bine şi să avem grijă de el. În sfîrşit, poate nu e chiar aşa, dar o să vedem şi acolo. Dacă trece de cascada de gheaţă e bun trecut. Dacă nu, o să dîrdîie în tabăra de bază.

            Sarela a fost extraordinar de drăguţă în Kathmandu cu toată familia. Aşişderea Miss Hawley. Şefii de expediţie sînt nişte fiare de o mitocănie care nu-mi închipuiam să existe în lumea civilizată. Nu intru acum în amănunte. Kunga e associate secretary la NMA. Ministerul turismului e rezonabil. Dar e clar că pînă nu scoţi banul nu se prea poate face nimic.

            Wanda e în Kanchenjunga cu un polonez mic, şi dacă o face, vine şi în Dhaulagiri, pentru care e dispusă să contribuie 4000 $. N-ar strica.

            Eu am îmbătrînit. Nu reuşesc să-mi iau gîndurile de acasă. Dar poate pe măsură ce mă apropii de munte, dacă strîng din dinţi şi aştept să-mi treacă… Azi dimineaţă sirdarul nostru (Ang Kaji) m-a trezit (la cinci) la Ghorepani spunîndu-mi în loc de bună dimineaţa: Madam, Dhaulagiri! Am sărit din pat, şi într-adevăr bătrînul se vedea transparent în prima lumină, peste vîrfurile de rododendroni cu flori roşii. Cs, mă gîndesc că tu poate nici n-o să ai timp (sau răbdare) să citeşti scrisoarea asta, dar eu ca un porc o duc foarte bine.

Te pup

Cs.

           

Marpha, 23 aprilie 1992

Dragă Cs,

            Am ajuns la Marpha ieri după masă pe la trei şi am tras la Bhakti Guest House. Această casă a lui Bhakti este deosebită, din două puncte de vedere. În primul rînd, aici trag toate expediţiile care merg în Dhaulagiri din partea asta. În acest scop, la unul din nivele este amenajată o “expedition room” – o cameră mare cu un prici şi vreo două paturi, mese etc, pe care scrie la intrare “Mind your Head”, (pentru că uşa este foarte joasă, constînd din două blăni de rododendron late de 75 cm şi groase de vreo 5 cm, vopsite cu ocru – de altfel ca şi pragul de lut, o parte din stîlpi etc); din “expedition room” se dă în “Expedition Deposit Room” – printr-un gărduleţ interior (tot ocru şi alb) – unde-şi ţine omul (expediţionarul) bagajele, şi unde are loc să le sorteze, să le scuture, să le spele de miere, să le completeze etc.

             Foto: Delia Opran

În al doilea rînd, casa lui Bhakti – care a fost casa tatălui şi casa bunicului lui – este un monument de arhitectură semi-tibetană, care pentru un arhitect care nu este nepotul bunicului lui Bhakti şi nici al lui Escher este ceva între miracol şi coşmar. Bietul nostru chilian, avînd nenorocul să fie arhitect de rînd, ce era el năuc pînă acuma, se plimbă prin “casă” cu ochii pe sus şi cu falca atîrnîndu-i pe piept. Ziceam că “expedition room” e amenajată la unul din nivele. Să nu mă-ntrebi la care. De fapt din strada centrală din Marpha - îngustă, podită cu lespezi mari, transversale, pe sub care curge o apişoară, între ziduri din tăişuri de lespezi mici, foarte înalte şi opace, că abia se vede sus cerul (senzaţie puternic citadină, ca la New York!) – Bhakti Guest House nu lasă să se vadă decît o uşă destul de îngustă cu o firmă modestă. Însă dacă eşti “de-al casei”, frumoasa Puspa, soţia lui Bhakti, te conduce după colţ, într-o străduţă de un lat de om (tot ziduri pînă la cer), pe unde intri într-o primă curte: stîlpi, paie, trepte, stive de lemne, ghivece cu gheţuşcă, începe să se vadă o parte din “casă”. Urci nişte trepte pînă la genunchi (de urcat le urci, dar de coborît cu febră musculară – vai şi-amar!) şi ajungi pe o terasă de unde se face “expedition room” şi alte despărţituri şi crezi că vezi acoperişul, spre care duce un fel de scoc – o scară făcută dintr-un trunchi de cedru în care sînt scobite trepte. Miorlau, cu caracterul ei urît de pisică, s-a uitat să vadă cum e pe acoperiş şi a început să se exclame. M-am urcat şi eu şi am dat pe o terasă de lut, cu alte stive de lemne, şi cu o cărare din lespezi pătrate care duc la o … poartă! Lîngă poartă la o fereastră auzeam noi ceva şi nu ne venea să credem, dar tocmai atunci a venit Puspa, grijulie, crezînd că căutam closetul, să ne arate unde e. A deschis poarta închisă cu un lanţ cu pană, şi ne-a chemat într-o curte mare cu paie, unde mugeau nişte viţeluşi – şi aşa ne-am convins că la fereastra de la etajul 3 era ceea ce ne spuneau urechile noastre că este. Din curtea aia, dacă vrei, te mai urci pe un acoperiş, de unde începe să se vadă primprejur – coaste aride, lanuri verzi, spre Kali Gandaki, dincolo de rîu nişte vîrfuri de-ale lui Annapurna, printre steaguri gri, înalte şi înguste, de rugăciune. De pe acoperişul ăla … să mai continui? Şi uite aşa sperăm să ajungem pe Dhaulagiri.

 Foto: Delia Opran

Marpha, 24 aprilie

            Ieri a fost zi de odihnă. Azi în schimb e zi de odihnă. Mai precis: ieri a nins mai tare pe sus – aici cîţiva fulgi. Nilgiri – căci Nilgiri e ăla de dincolo de rîu, nu Annapurna, s-a cam albit la faţă. Dar adevăratul motiv pentru care stăm pe loc este că Bhakti (la care veneam întins la recomandarea lui Kunga) nu-i acasă. Are treabă să-l plimbe puţin pe ambasadorul Austriei cu cele două odrasle ale sale, să le arate cum e de-adevăratelea în Nepal. Asta am aflat-o chiar de la el. Adică uite cum a fost: noi veneam de la Lete către Marpha.

            Paranteză: nici cel mai bun medic sportiv n-ar fi condus mai bine “antrenamentul” şi dozarea efortului cum am nimerit-o noi cu Kaji şi cu relieful înconjurător. Prima zi: 3-4 ore de mers, fără urcuşuri, pe vreme închisă. A doua zi: ridicat 1500 diferenţă de nivel pe la Ghorepani, 8 ore. Toate bune! A treia zi: coborît 1500 m pînă la Kali Gandaki şi Tatopani. A 4-a zi : urcat 1500 m pînă la Lete. Nenorocire, febră musculară, articulaţii desclănţate, glezne sucite care mai de care, ajuns noaptea. În sfîrşit, a cincea zi: plimbare de sănătate de 5 ore pe o terasă uriaşă prin care curge Kali Gandaki mic şi gri într-o albie imensă de prundiş alb, între maluri verzi undeva departe, şi pe prundişul ăsta ca un deşert se văd în zare cîte un om, cîte o caravană de catîri, cîte un călăreţ. Cu ocazia asta s-a făcut destul loc să-i vedem şi noi o dată pe toţi porterii noştri şi să ne convingem că sînt zece.

            Ei, şi acuma ajung la întîlnirea cu Bhakti. Într-un loc în mijlocul nisipurilor se făcea o casă de lemn ca locuinţa pescarului cu peştişorul de aur din cărţile cu povesti ruseşti; afară nelipsita bancă de proptit bari, tot de lemn bine patinat, iar înăuntru un cuptor de lut şi o fată frumoasă care vindea ceai cu lapte. Şi cum stăteam noi acolo mai glumind cu fata, mai trăgînd cu ochiul spre cascada de gheaţă dinspre partea asta a lui Dhaulagiri – că totul se petrece la poalele acestuia din urmă – s-a văzut în zare un nor de praf şi au apărut patru mîndri călăreţi pe cai cu ţarţamuri tibetane. Unul dintre ei, un fel de Tenzing Norgay de vreo 40 de ani, s-a oprit recunoscîndu-l pe Kaji al nostru, iar altul, un fel de Clark Gable roşcat, cu mustaţă şi pălărie albă Western s-a conversat un pic cu mine. Ăsta era ambasadorul şi celălalt era Bhakti. Bhakti, extrem de politicos (s-a dat chiar jos de pe cal) şi-a cerut scuze că nu se poate ocupa de noi imediat, dar ne-a spus că se întoarce a doua zi, şi pînă atunci să considerăm că casa lui e casa noastră. Ceea ce şi facem de două zile ca nişte porci.

            Ieri seară Miorlau şi cu mine am rugat-o pe Puşpa să ne dea ouă şi vopsea roşie ca să facem ouă pentru Paşti. Au ieşit cam rozalii şi atunci le-am încondeiat cu nişte flau-uri (pe care le cumpărasem ca să scriem pe bagaje “Big Expedition etc” dar pînă la urmă am lăsat-o aşa, mai discret; acuma că o luăm peste munte unde nu-i nici dracu’ în sfîrşit am cusut nişte steguleţe şi nişte embleme, (nu de alta dar ca să nu creadă comuniştii şi fasciştii ăia din “expediţia siberiano-germană” că sîntem trekkeri în trecere prin Base Camp), spre marea încîntare a populaţiei nepaleze.

            Azi a venit într-adevăr Bhakti şi s-a ocupat de noi, a găsit porteri, a cumpărat ce mai aveam nevoie (zahăr, biscuiţi, sare etc; rachiu de mere – ne-a dat şi duşuri cu baterie solară pt. base camp). Între timp, s-a făcut frumos. O.K. se mai topeşte zăpada pe sus. Am aflat că acum cîteva zile a venit din B.C. un neamţ (care a orbecăit un timp pînă să nimerească la Marpha) care se ducea la Kathmandu să cumpere mîncare. În combinaţia respectivă nemţii au dat dolarii (35.000!) iar ruşii au adus echipamentul şi haleala, dar se pare că nu e pe gustul nemţilor!! Deh!

            Cristian e foarte drăguţ. Azi a deschis o sticlă de Coca-Cola care a-nceput să dea pe dinafară de nu se mai oprea, şi eu am zis “Ce faci, Cristian?!” şi el s-a uitat la sticlă şi a zis “Ce faci, Coca?” E şi destul de răbdător, că a venit de unde dracu a venit cu o gleznă bulită, şi şchioapătă conştiincios. Să vedem cum se descurcă de aici încolo. Azi nu înţelegea de ce nu mergem cu iaci. I-ar fi plăcut să luăm iaci. Dar Kaji i-a explicat cu răbdare că iacii nu pot să meargă dacă e zăpadă mare, pentru că ei merg uite-aşa în patru labe, şi le vine zăpada pînă aici (şi a arătat pe fiecare mînă pînă unde le vine zăpada, pînă la umăr). (Eu cu Sanda am crezut că crăpăm de rîs).

            Mîine dimineaţă o luăm în sus. Prima zi la Alubari. A doua zi Yale Karka şi un pic mai sus, sub Dambush Pass. Pe urmă după cum e zăpada. Sper să ne putem ţine de porteri (conducătorul lor, ăsta din Marpha, a fost de vreo douăzeci de ori în Base Camp aşa că ştie drumul). Mai scriu din tabăra de bază.

            Asta e situaţia.

            Te pup,

            Cs.

Poate mai scrii şi tu sau mititeii ceva.

Dhaulagiri Base Camp, 28 aprilie 1992

Dragă Cs,

            Au început chinuiala, mizeria, frigul, murdăria. Şi nu de azi, cînd am ajuns în Base Camp pe la ora 14, ci din prima zi după plecarea din Marpha. Trecerea peste French Pass, după cum bine ai intuit, este o aventură: Un fel de traversare a Făgăraşului iarna, pe vreme proastă (şi ploicică, şi lapoviţă, şi măzăriche, şi zăpezoi) cu coechipierii în izmene şi cu picioarele goale în tenişi. Adică majoritatea, că erau şi vreo trei cu bocanci şi cu parazăpezi şi cu pufoaice bine decolorate, dar nici unul cum era în visul meu (cînd mi-a spus Kunga că dacă-i plăteşti ceva mai mult îşi iau echipamentul propriu) cam ca băiatul ăla cu care ne-am întîlnit noi atunci la coborîre – ăla faţă de ăştia era să-l pui poză reclamă în Vertical. În orice caz după prima noapte de zgrib zdravăn am dat lovitura la îmbrăcămintea de altitudine şi am pus pe ei tot ce aveam, inclusiv ochelarii de soare “till Base Camp”. Băieţii sînt absolut eroici. Trec cu dulapurile în spate pe nişte traversee de ţi se face părul măciucă, rabdă nişte rosături monstruoase (udeală şi frig şi alunecat în papuci de cîrpă). E drept că am avut şi noroc: trei din cele patru dimineţi cu ei au fost cu soare. În orice caz, se punea al dracului de acut problema morală, pentru că oamenii ăştia (ăştia cu drumul peste Dambush Pass şi French Pass) chiar că îşi riscă viaţa pentru cîteva sute de rupii. Şi nu vorbesc de degerături, tuberculoză şi alte rele de lungă durată, dar drumul este categoric periculos. De fapt am avut o tristă dovadă în acest sens, pentru că la un traverseu, la cîţiva paşi deasupra potecii noastre, un biet porter stătea culcat în zăpadă, dormindu-şi somnul de veci, nu se ştie de cînd.

            Aici în Base Camp situaţia este sub control. Porterii dorm astă seară aici – iar întindem toate corturile, iar mîine dimineaţă pleacă care încotro – numai trei dintre ei – cei din Tukuche – servesc drumul înapoi, ceilalţi preferă să se întoarcă prin Beni, deci o iau la vale. Apropo de porterii din Marpha şi din Tukuche, în sfîrşit am văzut cum e să ai conflicte cu porterii, pentru că în prima zi unii au luat-o pe o parte, alţii pe alta, unii s-au oprit mai sus, alţii mai jos, şi pînă la urmă ăia de sus au venit şi ei jos. Şi cînd să ne liniştim şi noi şi să bag şi eu botul în ceai, hop vine Kaji şi zice: “Madam, we have a problem”. Pe scurt, porterii din Marpha s-au supărat că au trebuit să se întoarcă şi au plecat acasă. Şi ţuşti din cort şi zbugheo la vale după ei, şi dă-i cu diplomaţie şi cu scuze şi pînă la urmă mi-a venit şi ideea bună să le spun că le plătesc bucăţica pe care au coborît-o, la care le-a trecut supărarea şi după aia au mers toate bine. Dar azi la plată şi-au adus aminte, ai dracului, şi m-au taxat cu cîte 50 de rupii în plus.

            Ruşii şi nemţii se găsesc în Tabăra de Bază sub forma doctorului şi a liderului expediţiei, care nu e alpinist (deşi a tras şi el vreo două ropote pînă în Tukuche) – toţi ceilalţi sînt sus pe munte şi grupul de asalt trebuia să instaleze azi tabăra IV (Tabăra I: 5800 sub şea; T. II: 6300 pe pantă; T. III: 7200 pe creastă). Am reluat relaţiile diplomatice uşor feştelite cu ocazia refuzului neamţului de a ne lua cu ei – oricum liderul rus fusese de acord – şi acum sîntem la capitolul tranzacţii cu corzi noi contra corzi folosite bine unde trebuie. Ruşii tot ruşi: s-au repezit la noi cu ceaiuri, cu haleală, am făcut împreună mişto de nemţi şi de Cristian al nostru (capitaliştii ăştia care au echipamentul nou nouţ, colorat, altimetre, busole, binoacle, tot ce vrei, dar cad în cur pe grohotiş şi sus trebuie să le pui corzi fixe. Nu-i nimic, bune şi alea. Măcar la echipament, Sanda şi cu mine facem impresie de foarte, foarte mari alpiniste.

            Altfel … zilele trecute, urcînd din Marpha, se vedea Nilgiri cu o creastă albă de o puritate perfectă, care te îmbia să te avînţi spre culmi, şi am simţit o greaţă de zile mari şi o mare poftă de a-mi trage şuturi în cur, dar futu-i neamu mă-sii, zău că e tare frumos. Azi cel puţin am văzut (din Hidden Valley!) dosurile la cîteva Dhaulagiruri, şi Tukuche pe toate părţile şi vîrtejuri de straturi geologice puţin ninse şi în sfîrşit, asta e acuma.

            Te pup,

            Cs.

P.S. Pe noi ne mănîncă acuma în fund s-o luăm în sus, dar mîine cred că trebuie să ne organizăm puţin după ce pleacă porterii. Au cam dat iama în Rara şi cîrnaţi (dar nici nemîncaţi nu puteam să-i ţinem pe frigul ăla) şi trebuie să facem inventarul. După asta începem să cărăm în sus şi probabil că toată povestea va dura cel puţin 3 săptămîni. Mai realist, alte veşti în jur de 1 iunie (de aici).

            Cu aclimatizarea o ducem bine, că am jucat ţonţoroiul vreo trei zile la peste 4800 (French Pass: 5500).

            Deci cam aşa.

            Cs.