joi, 12 ianuarie 2012

De ce şi de ce ne temem

Am postat pe Facebook un link la articolul Întâlnirea cu toddlerul. 5 reguli de politeţe sau ce să nu spui - care mi s-a părut că surprinde, tranşant şi cu mult umor, esenţa a ceea ce mă deranjează şi pe mine în interacţiunile altora cu copilul meu. Toate comentariile au fost pozitive şi în linia articolului, dar o prietenă a subliniat, foarte pertinent, că prea a ajuns să ne deranjeze orice, că ne panicăm uşor şi ne găsim oriunde motive de isterie şi, aş completa eu, de militantism înfocat. Eu mă întreb dacă nu cumva există, la nivelul generaţiei actuale de mame tinere (în care mă înghesui şi eu, pe undeva pe la margini) o legătură între educaţia pe care am primit-o şi vulnerabilitatea la curente şi isterii moderne. În articolul respectiv două mi s-au părut a fi ideile principale:

Una ar fi lejeritatea cu care ALŢII se simt îndreptăţiţi să ia hotărîri în legătură cu copilul meu. Şi cînd spun "alţii" nu mă refer numai la străini (aici articolul extrapolează, clar) - alţii = oricine altcineva în afară de mama şi tata, fie ei fraţi, bunici, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, prieteni sau străini. Li se pare perfect normal să ia hotărîri sau să acţioneze, fără să-şi asume în niciun fel consecinţele acţiunilor lor. Eu la genul ăsta de atitudine am alergie - şi cred că părinţii noştri aveau, la rîndul lor. Nu întotdeauna mă manifest (nota bene), pentru că ştiu că în multe cazuri oamenii chiar au intenţii bune şi le-ar fi greu să înţeleagă cum şi de ce greşesc, dar mă deranjează enorm, de fiecare dată. De fiecare dată cînd Ania a primit ceva de mîncare, am avut de furcă - ori erau diverse chestii pe care nu avea voie să le mănînce atunci, ori erau chestii pe care ea nu le mîncase ever, ori erau dulciuri aproape de ora de culcare. Aşa că eu nu fac niciodată cadouri comestibile copiilor altora (fără să întreb înainte). Înţeleg că atunci cînd las copilul cu altcineva îmi asum pierderea controlului (mi se respectă în mare dispoziţiile, dar evident nu mi se cere acceptul pentru fiecare flecuşteţ şi sînt ok cu asta), dar urăsc cînd intervenţiile astea se fac de faţă cu mine şi împotriva mea.

Cealaltă idee ar fi superioritatea apriori cu care adulţii abordează copiii - şi care, sincer, mi se pare istoric depăşită. Oricît de multă lejeritate au pierdut, în ţările civilizate copiii şi-au cîştigat dreptul (un drept teoretic, afirmat de ultimele direcţii în psihologie şi pedagogie şi pe alocuri susţinut şi de lege) de a fi respectaţi ca indivizi, de la cea mai fragedă vîrstă. La noi să fii mic înseamnă să nu contezi. Să răspunzi la întrebări (idioate) ale te miri cui sau să fii judecat pentru refuzul de a răspunde, să faci ce ţi se spune, să te maturizezi conform graficelor etc. Da, ai noştri părinţi au fost lejeri şi îi iubesc enorm pentru asta, partea revoluţionară şi creativă a caracterului meu acestei lejerităţi o datorez. Dar tot ei ne-au învăţat (şi aici vorbesc în numele meu, voi să-mi spuneţi dacă pot sau nu să generalizez) să fim peste măsură de politicoşi, necondiţionat. Asta a fost o greşeală. Am ajuns să confundăm respectul cu supunerea, disciplina cu înregimentarea, autoritatea cu agresiunea. Poate că vecinul (by the way, delicios exemplul cu vecinul în chiloţi) chiar ESTE pedofil. I wouldn't know. Pentru că n-am aparatul critic necesar să îl evaluez obiectiv. E vecinul meu şi îi spun "bună ziua" respectuos (sau, după caz, "sărumîna") şi, basically, e mai presus decît mine şi instinctele mele. Ca şi profesorul (educatorul etc), care e mai deştept decît mine. Ca şi poliţistul, ca şi medicul etc. Avem (şi prin eul ăsta colectiv mă refer la o generaţie din care simt că fac parte) probleme de discernămînt, ne e greu să luăm singuri hotărîri, odată ce le-am luat ne e greu să ni le asumăm, ne e aproape imposibil să "challenge authority" - autoritate care, în urma shiftului de generaţii a devenit ceva nedefinit: de asta ne-am însingurat, de asta ne panicăm, zic eu, şi aş închide aici un cerc.

De asta, poate, e bine să fim de acord şi să ne asumăm cît putem din spiritul articolelor de genul ăsta. Să ne repetăm, ca o mantră, "copilul este un individ, diferit de mine, care trebuie respectat", aşa cum circula, în generaţiile imediat anterioare, ideea obligativităţii spălatului pe mîini cu apă şi săpun pe care bunicii respectivi precis n-o înţelegeau, sute de generaţii înainte haliseră doar din basma, pe cîmp, fără să se spele pe mîini.
Poate dacă ne impunem ideile astea, copiii noştri o să ştie să înveţe şi nu să memoreze, să se îndoiască fără să spurce, să cîntărească singuri înainte să hotărască etc.

Ilinca spune că generaţiile născute după '90 sînt deja scăpate de îndoielile noastre, aşa să fie?

Acum mă bate, însă, alt gînd: trăim în cercul strîmt al spaimelor noastre, însinguraţi (cum spunea prietena mea), pentru că lumea s-a schimbat, sau schimbăm NOI lumea, zi de zi, pentru că avem prea multă informaţie pe care n-o putem gestiona şi incapacitatea asta ne face să ne temem de orice?

marți, 13 decembrie 2011

Faceţi dumneavoastră o cerere...

La sfîrşitul lunii august, Guvernul României a dat o mini-amnistie fiscală, prin OG 30/2011. Printre alte diverse modificări ale Codului Fiscal, ordonanţa prevede anumite deduceri/ reduceri/ scutiri de penalităţi în cazul în care obligaţiile fiscale mai vechi sînt stinse pînă la 31. dec. 2011. Aplicarea articolului XI din OG 30/2011 este reglementată de Ordinul 2604/2011. Din acest ordin înţelegem cum şi în ce condiţii se aplică deducerile pomenite mai sus.

Acum hai să vă explic concret:
Ai (ca persoană fizică, mi-e şi frică să mă gîndesc cum se aplică la persoane juridice), nişte datorii la stat. Impozite pe imobile, impozite pe cedarea folosinţei bunurilor. Le plăteşti, de obicei, cum poţi, cu ţîrîita. Din cauza asta, plăteşti penalităţi şi dobînzi. Te împrumuţi de la stat, cum ar veni. Auzi că Guvernul e dispus să te scutească de penalităţi dacă pui banu' jos. Minunat, dacă ai banu'. Apoi, se întîmplă ceva şi te trezeşti că ai banu'. Pentru că eşti cinstit, dai fuga la administraţia financiară, să pui banu' jos că mîine poate nu-l mai ai. Îţi imaginezi, în naivitatea ta umanistă, că lucrurile vor decurge aşa: un inspector fiscal (calculatorul de la casierie n-are asemenea capacităţi, nici casieriţa) îţi face un calcul (simplu sau complex - nu ştiu, nu mă bag, asta e meseria lui) din care rezultă 1) cît ai de plată 2) de cît eşti scutit dacă plăteşti integral. Apoi te duci la casierie şi plăteşti. Toată lumea e fericită. Singurul disconfort în toată povestea asta te gîndeşti că va fi umblatul prin oraş pe la diversele Direcţii de Taxe şi Impozite Locale, de la diferite sectoare, că deh, un apartament e pe numele tatălui, altul pe al fiului, altul pe al sfîntului duh (adică al bunicii trecute de cîţiva ani pe lumea cealaltă).

Ei bine, nu-i aşa cum ţi-ai închipuit tu. În Ordinul acela (2604/2011) scrie că, mai întîi, trebuie să faci o cerere. O cerere prin care să ţi se comunice sumele exigibile şi deducerile la care te încadrezi. Pentru asta, la Dir. Taxe şi Imp. Loc. Sector 1, de exemplu, trebuie să stai la o coadă enormă, şerpuitoare, ca să iei un bilet. Cu biletul în mînă stai, de data asta pe scaun, şi aştepţi să se aprindă becul cu umărul tău la inspectorul cu care vrei să vorbeşti. Aţi înţeles, da? În loc de coadă la inspector, coadă la bilet pentru inspector şi apoi la inspector. Apoi trebuie să îi convingi pe funcţionarii Administraţiei Financiare că tu eşti proprietarul imobilului pentru care vrei să plăteşti datoriile restante. Ceea ce nu e întotdeauna valabil. Dacă nu eşti proprietarul, nu poţi să plăteşti (implicit, să beneficiezi de deducere, că aici cică ar fi cheia, în deducere).

Am scris toată povestea asta în ideea că îmi poate explica cineva cum, de ce, şi în ce situaţie aş avea eu un interes ascuns să plătesc mii de lei (noi) pentru datoriile la taxe şi impozite ale altcuiva (fie şi rudă apropiată)? Sau în ce situaţie ar putea acea persoană să fie afectată negativ de acest gest? Sau, bine, hai să ne gîndim la deducere: ce aş putea avea eu, ca terţ, de cîştigat, dacă statul îl scuteşte pe X de suma Y, în condiţiile în care suma aceea nu trece niciodată prin mîna mea?

L-am tîrît pe tata la administraţia financiară, pe bunica din păcate n-o mai pot tîrî. Aşa că o să rămînă impozitele neplătite pînă o să pot face succesiunea.

Deşi am pornit de la prezumţia (naiv-umanistă, again) că Guvernul e o entitate unitară şi coerentă, nu mi-am imaginat nicio secundă că această entitate îmi face mie un cadou, scutindu-mă de penalităţi. Am interpretat-o ca pe un strigăt de ajutor, dacă ar fi să extrapolez, sau măcar ca pe o afacere reciproc avantajoasă în care treaba mea era să dau nişte bani.
- Aaaa, nu! Nu vrem bani. Faceţi dumneavoastră o cerere...

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Motanul şi leneşii

Din S. Marşak, Cartea cu multe culori, traducere de Mihail Calmâcu

Motanul şi leneşii

Să meargă leneşii la şcoală
N-aveau curaj
Şi au pornit cu toţi grămadă
La patinaj.

Ghiozdanele le-aveau în spate
Dar de prisos...
Patinele le sînt acuma
Mai de folos...

Şi cum merg leneşii pe stradă
În pas vioi,
De sub o poartă-n drum le-apare
Un biet pisoi.

Se-opriră ei şi-l întrebară
Aşa, de haz:
- De ce eşti supărat, motane,
Ai vreun necaz?

Şi mieună cu jale-adîncă
Acel motan:
- Am, fraţilor, căci împlini-voi
Curînd un an.

Sînt chipeş şi isteţ în toate,
Am minte-oricum...
Însă de carte n-avui parte
Pînă acum.

Pentru pisoi pe lumea asta
Şcoli încă nu-s.
Iar astăzi fără-nvăţătură
E greu nespus.

Rămîi codaş în toate cele
Şi de pripas.
În viaţă azi, de nu ai carte,
Nu faci un pas.

Fără de rost, fără nădejde
Tot rătăceşti,
Cînd nu ştii numărul pe-o poartă
Să-l desluşeşti!

Uimiţi stau leneşii, iar unul
Aşa grăi:
- Motane, doiş'pe ani la anu'
Vom împlini...

De ani şi ani ne iau cu zorul,
Da-ţi spun cinstit
Cum că de noi învăţătura
Nu s-a lipit.

Noi nu vedem în ea, ca tine,
Vreun avantaj
Şi ne simţim cu mult mai bine
La patinaj.

Căci pe patine-nveţi mai lesne
Şi nu te laşi.
Ne scriem temele pe gheaţă
Ca nişte aşi.

Şi le răspunse-aşa motanul:
- Chiar şi-un pisoi
Ce împlineşte-un an la anu-i
Mai breaz ca voi!

Mulţi leneşi am văzut pe lume
Umblînd haihui,
Dar să vă-ntreacă, mi se pare,
Nici unul nu-i!

joi, 15 septembrie 2011

S.O.S. cărţi pierdute

Tocmai am primit, de pe Ocazii.ro, una dintre cărţile care mi-au marcat copilăria: Zînele din Valea Cerbului de Nestor Urechia.

Cu ocazia asta m-am gîndit să dau sfoară-n ţară după cărţile pe care nu reuşesc să le recuperez.
Deschid acum lista cu două titluri, dar precis îmi voi aminti şi de altele:

Marta Cozmin, Tandem sau să vorbim despre palmieri - e o carte care a circulat în cercul de prieteni al părinţilor mei şi pe care nu-mi amintesc să o fi citit decît parţial. Oricum, ştiu că alor mei li s-a părut teribil de amuzantă.

Cu următoarea e mai complicat, pentru că nu-mi amintesc cum se chema. Era o carte de versuri pentru copii, probabil traduse (din rusă), al cărei titlu e posibil să fi avut ceva legătură cu circul (dar poate o confund eu cu "Poftiţi în arenă" de Natalia Durova). Desenele, dar mai ales poeziile, erau delicioase. Pe multe le ştiam pe dinafară, dar le-am uitat între timp. Încerc să reconstitui mai jos fragmentele pe care mi le amintesc, doar-doar oi da de cineva care a avut-o în mînă şi mă ajută măcar cu titlul.
O poezie se chema Mingea şi era despre un băieţel care se juca în curte cu mingea. Mingea a sărit peste gard şi apoi a trecut peste ea un camion şi mingea s-a spart.
"(...)
Roşie, galbenă, albastră
Nu mai e în curtea noastră.
(...)
N-am mai zis atunci nici pîs
C-auzii un "Poc!" şi-un "Fîs""
Alta se chema Motanul şi leneşii şi era despre doi elevi proşti care, în loc să se ducă la şcoală, s-au dus la patinoar, unde au un motan conştiincios le-a ţinut o morală zdravănă.
Alta se chema Şase de unu şi era despre un elev care venise acasă cu şase note de unu luate în aceeaşi zi, la diferite materii. S-a culcat şi a avut un coşmar în care apăreau personificate toate perlele pentru care luase nota unu.
"Venind acasă, un şcolar
Piti caietul în sertar.
(...)
Un baobab răcnea, răcnea:
"Nu scapă el din gheara mea!"
(...)
Sări din pat, de dimineaţă
Şcolarul, pe la şase
Dar notele-i zăceau în faţă
Aşa cum le lăsase."
Şi alta se chema, cred, Moş Ene şi era despre un băieţel pe nume Anton, care n-avea somn.
"Dorm copacii, dorm şi casele
De prin cuiburi nici un zvon
Dorm părinţii, dorm copiii
Însă nu doarme Anton."
UPDATE: Am găsit-ooooooooo! Aşa de tare mă bucur! Mi-am stors creierii am ajuns la concluzia că era ceva cu "culori" în titlu, şi iat-o (trăiască Google şi mama lui Google şi anticariatele online): S. Marsak, Cartea cu multe culori, traduceri de Mihail Calmacu şi Gellu Naum. Şi, by the way, nu e "Moş Ene", ci "Potolici".


Uite, deja mi-am mai amintit două. Florin Colonaş, În ţara copiilor cu dinţii cariaţi - care am găsit-o acum pe Ocazii.ro, dar din păcate licitaţia a expirat.


Şi încă una: Vladimir Colin, Basmele omului - şi pe asta am găsit-o pe Ocazii.

Lista continuă cu Cic, inimă de voinic:

Adaug o poză şi cu cea căutată de B., Cipi, acest Pitic uriaş, de Fodor Sandor.

luni, 5 septembrie 2011

Language is what you make of it

Acum vreo lună şi ceva, încinsesem cuptorul şi, cînd să bag tava înăuntru, constat că nu încape. Mă aplec ca să văd care-i problema şi descopăr înăuntru una bucată minge, care începuse deja să facă băşici. O extrag, o las să se răcească, bag tava, viaţa merge înainte.

Alaltăieri dimineaţă, naşul Aniei în vizită.
Ania vrea să se joace cu mingea mai sus pomenită. Îi spun:
- I-ai povestit naşului ce-a păţit mingea?
- Ce-a păţit?
- Păi, cum ai băgat-o tu în cuptor şi mama a pornit cuptorul şi cuptorul s-a încins şi mingea a făcut băşici.

Ania se duce la naşul, cu mingea, şi îi explică:
- Am băgat-o în cuptol si s-a îmtîmpat ceva şi s-a băşit.

duminică, 12 iunie 2011

Să învăţăm culorile cu editura Girasol

"Să cunoaştem culorile" - carte ilustrată pentru copii


verde ca maşina
verde ca cutia de lapte









roşu ca fluturele
roşu ca paharele
roşu ca ceasul








portocaliu ca fluturele
portocaliu ca ciupercile
portocaliu ca cîinele








galben ca avionul
galben ca şarpele
galben ca fluturele







albastru ca pasărea
albastru ca mingea
albastru ca elefantul








Ai înţeles, puiule?
Naşpa ca editura Girasol

duminică, 15 mai 2011

Efectul "Cenaclul Flacăra"

În seara asta, în timp ce îi puneam pijamaua, i-am cîntat Aniei un cîntec din Cenaclul Flacăra, ăla cu "Aseară te-am aşteptat/ Şi n-ai venit (...) Diseară să nu m-aştepţi/ O, nu, n-am să vin/ Pentru 'bună seara'/ Atît, şi-o cană cu vin". Se uita la mine fix şi am observat că are lacrimi în ochi. Am întrebat-o "Ce faci, pisoi, plîngi?" şi dintr-o dată o văd că pune buză şi începe să bocească aşa lung şi sfîşietor, a jale.
"Ce-i, mama, te-a întristat cîntecul?"
"Daaaa", şi dă-i încă o tură de buhuhu.
Mai încolo, cînd o puneam în pat, mi-a spus: "Să nu mai cînţi, mama, cîntecul ăla, că mă pelii."
M-a făcut praf, cred că e prima oară cînd plînge aşa.