Last Night in Twisted River

"Last Night in Twisted River" e titlul ultimului roman al lui John Irving, pe care îl citesc acum.
E ceva la Irving cu repetitivitatea unor gesturi (tabieturi, obiceiuri) care ajung să fie fatale. Aşa cum e cu puşca lui Cehov, dacă găseşti la Irving un gest repetitiv, sau chiar un obiect aparent insignifiant cu recurenţă periodică, mai mult ca sigur o să aibă o implicaţie grea în economia romanului. Pînă la urmă, însă, aşa e şi în viaţa, probabil. Mă uitam azi la o cucoană cu un Matiz care ieşea de pe Maior Coravu şi voia să facă (chiar făcea, de fapt) stînga pe Ştefan cel Mare, spre Pasajul Muncii. Manevră interzisă, de altfel (cînd ieşi de pe Maior Coravu ai obligatoriu dreapta). La ora nouă dimineaţa, la “ora de maximă audienţă” cum ar spune Bis. Ceva din seninătatea tîmpă cu care se mişca, încet, printre benzile de trafic amorţit mi-a spus că e o treabă pe care o face în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră. Pînă într-o zi cînd o să fie ceva mai ameţită sau distrasă de cine ştie ce gînduri, pînă într-o seară cînd o să uite că viteza maşinilor care vin nu mai e aceeaşi cu cea de la rush hour, pînă cînd…
Nu-mi plac gesturile riscante cu miză mică. Repetitivitatea lor cu atît mai puţin. Fatalitatea răsare din rutină.

De ce şi de ce ne temem

Am postat pe Facebook un link la articolul Întâlnirea cu toddlerul. 5 reguli de politeţe sau ce să nu spui - care mi s-a părut că surprinde, tranşant şi cu mult umor, esenţa a ceea ce mă deranjează şi pe mine în interacţiunile altora cu copilul meu. Toate comentariile au fost pozitive şi în linia articolului, dar o prietenă a subliniat, foarte pertinent, că prea a ajuns să ne deranjeze orice, că ne panicăm uşor şi ne găsim oriunde motive de isterie şi, aş completa eu, de militantism înfocat. Eu mă întreb dacă nu cumva există, la nivelul generaţiei actuale de mame tinere (în care mă înghesui şi eu, pe undeva pe la margini) o legătură între educaţia pe care am primit-o şi vulnerabilitatea la curente şi isterii moderne. În articolul respectiv două mi s-au părut a fi ideile principale:

Una ar fi lejeritatea cu care ALŢII se simt îndreptăţiţi să ia hotărîri în legătură cu copilul meu. Şi cînd spun "alţii" nu mă refer numai la străini (aici articolul extrapolează, clar) - alţii = oricine altcineva în afară de mama şi tata, fie ei fraţi, bunici, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, prieteni sau străini. Li se pare perfect normal să ia hotărîri sau să acţioneze, fără să-şi asume în niciun fel consecinţele acţiunilor lor. Eu la genul ăsta de atitudine am alergie - şi cred că părinţii noştri aveau, la rîndul lor. Nu întotdeauna mă manifest (nota bene), pentru că ştiu că în multe cazuri oamenii chiar au intenţii bune şi le-ar fi greu să înţeleagă cum şi de ce greşesc, dar mă deranjează enorm, de fiecare dată. De fiecare dată cînd Ania a primit ceva de mîncare, am avut de furcă - ori erau diverse chestii pe care nu avea voie să le mănînce atunci, ori erau chestii pe care ea nu le mîncase ever, ori erau dulciuri aproape de ora de culcare. Aşa că eu nu fac niciodată cadouri comestibile copiilor altora (fără să întreb înainte). Înţeleg că atunci cînd las copilul cu altcineva îmi asum pierderea controlului (mi se respectă în mare dispoziţiile, dar evident nu mi se cere acceptul pentru fiecare flecuşteţ şi sînt ok cu asta), dar urăsc cînd intervenţiile astea se fac de faţă cu mine şi împotriva mea.

Cealaltă idee ar fi superioritatea apriori cu care adulţii abordează copiii - şi care, sincer, mi se pare istoric depăşită. Oricît de multă lejeritate au pierdut, în ţările civilizate copiii şi-au cîştigat dreptul (un drept teoretic, afirmat de ultimele direcţii în psihologie şi pedagogie şi pe alocuri susţinut şi de lege) de a fi respectaţi ca indivizi, de la cea mai fragedă vîrstă. La noi să fii mic înseamnă să nu contezi. Să răspunzi la întrebări (idioate) ale te miri cui sau să fii judecat pentru refuzul de a răspunde, să faci ce ţi se spune, să te maturizezi conform graficelor etc. Da, ai noştri părinţi au fost lejeri şi îi iubesc enorm pentru asta, partea revoluţionară şi creativă a caracterului meu acestei lejerităţi o datorez. Dar tot ei ne-au învăţat (şi aici vorbesc în numele meu, voi să-mi spuneţi dacă pot sau nu să generalizez) să fim peste măsură de politicoşi, necondiţionat. Asta a fost o greşeală. Am ajuns să confundăm respectul cu supunerea, disciplina cu înregimentarea, autoritatea cu agresiunea. Poate că vecinul (by the way, delicios exemplul cu vecinul în chiloţi) chiar ESTE pedofil. I wouldn't know. Pentru că n-am aparatul critic necesar să îl evaluez obiectiv. E vecinul meu şi îi spun "bună ziua" respectuos (sau, după caz, "sărumîna") şi, basically, e mai presus decît mine şi instinctele mele. Ca şi profesorul (educatorul etc), care e mai deştept decît mine. Ca şi poliţistul, ca şi medicul etc. Avem (şi prin eul ăsta colectiv mă refer la o generaţie din care simt că fac parte) probleme de discernămînt, ne e greu să luăm singuri hotărîri, odată ce le-am luat ne e greu să ni le asumăm, ne e aproape imposibil să "challenge authority" - autoritate care, în urma shiftului de generaţii a devenit ceva nedefinit: de asta ne-am însingurat, de asta ne panicăm, zic eu, şi aş închide aici un cerc.

De asta, poate, e bine să fim de acord şi să ne asumăm cît putem din spiritul articolelor de genul ăsta. Să ne repetăm, ca o mantră, "copilul este un individ, diferit de mine, care trebuie respectat", aşa cum circula, în generaţiile imediat anterioare, ideea obligativităţii spălatului pe mîini cu apă şi săpun pe care bunicii respectivi precis n-o înţelegeau, sute de generaţii înainte haliseră doar din basma, pe cîmp, fără să se spele pe mîini.
Poate dacă ne impunem ideile astea, copiii noştri o să ştie să înveţe şi nu să memoreze, să se îndoiască fără să spurce, să cîntărească singuri înainte să hotărască etc.

Ilinca spune că generaţiile născute după '90 sînt deja scăpate de îndoielile noastre, aşa să fie?

Acum mă bate, însă, alt gînd: trăim în cercul strîmt al spaimelor noastre, însinguraţi (cum spunea prietena mea), pentru că lumea s-a schimbat, sau schimbăm NOI lumea, zi de zi, pentru că avem prea multă informaţie pe care n-o putem gestiona şi incapacitatea asta ne face să ne temem de orice?