Chamonix înainte de răsăritul
soarelui. Asfalt curat – case ca din reviste – orgie de flori – nimeni.
Tropăit de
bocanci. Aer tare de munte, friguleț. Sus, dincolo de pereții întunecați ai
văii, vîrfurile albe – cenușii abia văzute pe cerul argintiu deodată se
colorează în roz aprins.
În apropierea unei intersecții
se aud de după colț bocănind alți pași – e unul „de-ai noștri” care se grăbește
și el în speranța că va prinde „la premiere bene” – prima cabină spre Aiguille
du Midi.
Din cînd în cînd mă pomenesc
tropăind de una singură. Unde sunt fetele? Ce naiba, doar nu merg eu chiar așa
de repede ca să le las în urmă. Fetele nu se pot abține să se oprească la
cîte o vitrină. Nici una din ele nu a mai fost vreodată în iadul capitalist*1.
Sus cu cabina. Aveam să facem o
constatare cu caracter general: la toate cabinele din lume e coadă. La Plan de
l’Aiguille
schimbăm – intrăm pe cablul care nu mai are nici un stîlp pînă sus, pe Aiguille
du Midi. Îmi amintesc o poveste de groază petrecută cu mulți ani în urmă, care
a făcut vîlvă în toată Europa – o cabină plină de copii, elevi de la o școală
veniți în excursie, a cedat din cauza vîntului, desfăcîndu-se bucată cu bucată
deasupra hăului de sute de metri. Din treizeci de ocupanți ai cabinei au
supraviețuit doi. Acum acele cabine au fost înlocuite cu altele mai mici și mai
solide, în care intră numai cincisprezece persoane. Dar tot ai senzația
neplăcută de șoarece în cursă în timp ce pe lîngă tine alunecă vertiginos
liniile verticale de stîncă galbenă și zăpadă înghețată ale pintenului Frendo.
Clădirea de sus a cabinei e
construită parcă anume pentru a crea senzația de „suspense”. De pe peronul de
beton unde e curent ești împins în niște interminabile culoare-tuneluri cu
becuri chioare, unde pe jos sînt bălți înghețate iar de sus pică, după o
pasarelă antipatică iar tuneluri de beton, cîte o grămadă de nisip, țevi,
fiarătanii a căror întrebuințare e greu de ghicit. Totul e neterminat, neprimitor,
urît. Pe urmă chiorenia becurilor e înlocuită de o semiobscuritate gri, observi
că pereții sînt de gheață, ești într-un tunel săpat în gheață, și deodată –
explozie de soare, alb, albastru, munți fantastic de frumoși. Îmi acopăr ochii
cu mîna, lumina e de neîndurat. Mă uit printre degete și văd Dru, Grandes
Jorasses, Tour Ronde. Le recunosc și mă mir puțin că sînt așa cum le știam din
poze, doar că ciudat de adunate – pozele își singularizează subiectul și dau
senzația că e mai mult loc gol în jur. În schimb este foarte mult loc gol – mai
mult gol decît loc – în jurul ieșirii din tunel: vreau să zic, nu e bine să te
calci din greșeală pe șiret admirînd peisajul. O firavă balustradă de coardă
are un rol iluzoriu de protecție, dar are darul să-ți zgîlțîie instinctul de
conservare. Ca și niște pari înfipți în peretele de gheață ceva mai jos, care
sînt acolo ... de ce? ... ca să te agăți de ei dacă o iei la vale? Hm! Ia să
fim atenți, mai bine.
Se vede de aici foarte clar Mont
Blanc du Tacul, ca un tort de frișcă apetisant, și pe el, mici ca niște puncte
negre, șirul echipelor pornite de cu noapte de la refugiul „Cosmiques”. Un
număr mare de astfel de puncte stau adunate într-un loc cam pe la mijloc, și nu
înțelegem ce fac acolo. Vom lăsa misterul nedezlegat, pentru că avem și noi
treburile noastre.
Avem
un plan ambițios. Să coborîm pe sub Mont Blanc du Tacul, să urcăm Piramide du Tacul
– un traseuaș de antrenament – seara să dormim în creasta dintre ghețarul Geant
și și ghețarul Brenva, la refugiul Col de la Fourche, iar a doua zi să urcăm în
continuare creasta pînă pe Mont Maudit. Traseul se numește fie Arête de la Tour Ronde, după locul de unde pornește, fie Creasta
Küffner, după
numele primului alpinist care a urcat-o (cu ghid! dar nimeni nu-și amintește
numele ghidului). Este o tură serioasă, lungă, la altitudine (Mont Maudit are
4465m), o escaladă mixtă (stîncă și gheață), nu prea dificilă, dar foarte
potrivită ca introducere pentru problemele pe care le întîlnești în Alpi. În
cartea lui Rebuffat „Masivul Mont Blanc – cele mai frumoase trasee”, între cele
o sută de trasee descrise în ordinea dificultății, Creasta Küffner ocupă locul
cincizeci.
În Piramide du Tacul facem două
echipe: Sanda cu Livia, Liliana cu mine. Fetele se descurcă bine pentru prima
experiență de acest fel – aici faptul că un traseu a mai fost urcat are mai
mult valoare psihologică, punctele de asigurare ți le fixezi singur, pitoane
sînt foarte puține, unul pe o lungime de coardă, nu ca în traseele noastre; se
folosesc frecvent asigurările cu bucle pe după bolovani sau cu „nuci” blocate
în fisuri. La un moment dat vine de sus o ploaie de ... alpiniști. Un grup al
jandarmeriei din Chamonix face exerciții de coborîre. Sînt peste douăzeci,
fiecare cu coarda lui (coardă subțire de rapel, de 6mm.), fac rapeluri fiecare
independent de ceilalți, din pitoane, din bucle puse pe după vîrfuri de stîncă,
mai coboară și la liber pe unde se poate – totul rapid, controlat, eficient. În
cîteva minute au dispărut în jos.
Din păcate nu avem timp să facem
tot traseul ca să nu ne apuce noaptea pe drum, deci coborîm și noi; oricum,
ne-am atins scopul: am văzut că „ne descurcăm”.
Spuneam că ne făcusem socoteala
să dormim la refugiul situat chiar la începutul crestei Küfner, lîngă „Fourche de la Brenva” – o impresionantă furcă de
piatră cu doi dinți, în mica șea de trecere între două bazine glaciare; Géant în partea franceză, Brenva în partea italiană. Refugiul e
situat chiar pe graniță, iar în timp ce francezii îi spun „Refuge du Col de la Fourche”, italienii îl
numesc cu încăpățînare „Rifuggio Alberigo e Borgna”, după doi alpiniști de-ai
lor. Știam descrierea drumului pînă acolo, știam cam cît se face. Ce nu știam
... o să se vadă imediat ce nu știam.
Trecând pe sub Grand Capucin,
urma o zonă de crevase, așa că ne-am oprit să ne legăm în coardă, dar și să ne
uităm puțin la traseul din fața estică pe care l-au făcut băieții anul trecut*2. Se lăsase
frig, soarele scăpăta hotărît, de unde pînă atunci mereu vedeam pe cîte cineva
sau auzeam glasuri, acum era pustiu în jur. Ziceam de drum – să nu credeți că e
vreun drum pe acolo. Totul e zăpadă și gheață, se văd cel mult urme pe ici pe
colo, dar urmele pot să te și păcălească. În timp ce ne legam ne-au ajuns din
urmă și ne-au depășit doi francezi, și am avut noroc cu ei, pentru că altfel
ne-am fi dus la alt refugiu, la Ghiglione, mult mai jos pe creastă, în dreptul
căruia se vede tot un fel de furcă, și unde duceau majoritatea urmelor. După
conversația cu francezii am început să ne mișcăm mai repede – adică eu aș fi
vrut să ne mișcăm mai repede, și chiar întindeam de coardă trăgînd înainte oblu
prin platoul ghețarului Géant, și
stîrnind strigăte de protest, pentru că acolo, în spatele meu, era o problemă:
Livia nu se simțea prea bine. În sfîrșit, am traversat Géant și am ajuns ... ei, și aici urmează ce nu știam, și anume
că după mersul liniștit aproximativ pe curbă de nivel de la Aiguille du Midi
pînă unde eram noi acum, ca să ajungi la refugiul Col de la Fourche trebuie
urcat și un fățoi de gheață de vreo două sute cincizeci de metri, cum fetele nu
mai văzuseră.
Mai tîrziu, în caietul
refugiului, am găsit o însemnare scrisă cu năduf de un englez: „Va să zică asta
înseamnă în Alpi „să mergi din cabană în cabană” – urmează înjurătură - a trebuit să mă întorc la telecabină să-mi
las cîinele !”
De vreme ce am ajuns să citim
caietul refugiului – și să ne și scriem în el, subliniind în dreptul numelor
noastre București, ROMANIA – ați dedus că am urcat fața de gheață. E
drept că ne-a cam prins întunericul în treimea superioară și că situația
devenise ușor dramatică, dar am ieșit pînă la urmă în creastă, refuzînd demn
ajutorul celor doi francezi care apăruseră cu lanternele să vadă de ce nu mai
venim odată. Mai prost e că Liviei îi căzuse săculețul cu pufoaica (mea!), care
nu era bine legat pe rucsac (adică eu aveam două pufoaice și una i-o
împrumutasem Liviei, care mi-a scăpat-o, sau „și-a” scăpat-o - nu contează,
principalul e că a doua zi în lumina diafană și în atmosfera cu vizibilitate
perfectă am identificat jos în mijlocul
albului ghețarului un punct negru care nu putea fi decît pufoaica („noastră”).
Trebuia coborît după ea și între timp ne mai lămurisem și că nu e bine ca Livia
să meargă mai departe, chiar dacă ea ar fi vrut – adevărul este că în vara
aceea suferise o intervenție chirurgicală complicată și abia acum se vedea că
nu e pe deplin refăcută – iar singură nu se punea problema nici să coboare,
nici să treacă prin zona de crevase.
Așadar, apăruse întrebarea
delicată cine să renunțe la traseu și să se întoarcă cu Livia. Eu ieșeam
oarecum din discuție pentru că eu avusesem ideea acestui program, studiasem
traseul, învățasem și știam itinerarul și coborîrile posibile. Liliana era
într-o formă fizică excelentă, și chiar dacă nu mersesem prea mult împreună și
nu ne cunoșteam perfect, chiar și numai din cum se purtase în seara precedentă
– și nu mă refer doar la curaj și la tehnică, ci mai ales la felul cum o
încuraja și o susținea pe Livia – nu exista nici un dubiu că era o coechipieră
ideală. Dar eu cu Sanda făcusem echipă „și la bine și la rău”, cu ea degerasem
în 76 în Retezat, cu ea petrecusem în urma acestei isprăvi două luni în secția
de reanimare a spitalului de Urgență, cu ea după aceea „ne supărasem” și
făcusem în vara următoare Santinela de la Gîtul Iadului și Directa Fisurii
Albastre, ceea ce însemna, din cîte știu prima efectuare la noi a unor trasee
de gradul VI în echipă feminină. În toate aceste aventuri nu am reușit să ne certăm
nici o dată. Formam într-adevăr o
echipă, și acesta a fost argumentul cel mai important pentru care am hotărît
toate patru ca în traseu să mergem Sanda și cu mine.
Traseul a decurs normal, dacă
socotim că ne-am întors amîndouă sănătoase. Dar ... Pe la prînz, cînd tocmai
trecusem de punctul numit Pointe de l’Androsace, nu departe de ieșire, din
seninul care era pe tot cerul, ne-am pomenit că începe să curgă zăpadă ca
dintr-un sac de făină, și în plus ăștia au prostul obicei să dea cu tunete, fulgere
și trăsnete chiar cînd ninge. Se zgîlțîia muntele, trebuia să fii nebun să ieși
în creastă pe vremea aia să te joci de-a paratrăsnetul. Ne-am oprit și am făcut
bivuac pe o brîniță, cu picioarele atîrnînd spre Brenva. Ningea în continuare
în prostie, cum puneai ceva jos, cum se făcea alb și dispărea. La un moment
dat, printre dîrdîit și clănțănit din dinți, o întreb pe Sanda: „Ce facem dacă
și mîine e tot așa?” „Ce să facem,” zice Sanda calmă, „mergem toată ziua”. Pe
această notă optimistă m-am ghemuit cum am putut, pregătindu-ne pentru o noapte
lungă și ... (să-mi fie iertată gluma proastă) ... albă. Cred că s-a înțeles că
situația nu era veselă, și că s-a înțeles și mai bine și de ce îmi place să fac
echipă cu Sanda.
Dimineața eram sub jumătate de
metru de zăpadă. Dar am avut noroc. Era soare și senin peste tot. Nu ne-a fost
ușor să ne pornim de-acolo – să scobim după lucruri, să așteptăm să se moaie
corzile care înghețaseră băț, să-mi dezgheț și eu picioarele betegite în
Retezat, pe care a trebuit să mi le țină Sanda în brațe sub pulover și pufoaică și abia după
vreo oră am început să le simt – adică să simt niște dureri atroce, semn că
începe sîngele să circule în capilare. În sfîrșit, ne-am pornit și am început
să rîmăm după prize prin zăpezica
frumoasă ca de carte poștală (să fie acolo, la poștă!).
Nu se putea merge prea repede,
și trecuse de prînz cînd am ieșit dintr-un culoar de gheață și am început să înotăm
pe o creastă cu zăpadă viscolită, sub umărul lui Mont Maudit. Deodată : pac-pac-pac-pac-PAC-PAC-PAC-PAC-PAC-PAC-PAC-
un helicopter al jandarmeriei. Se oprește în dreptul nostru, copilotul face
semne. Comunicăm (tot prin semne, ținînd
o mînă în jos și una ridicată) că nu avem nevoie de ajutor, și ne vedem de
drumul nostru, iar helicopterul de drumul lui. Trebuie să recunosc însă că m-am
simțit foarte emoționată că se interesează cineva de soarta noastră. La nu prea
mult timp după asta am ieșit în creasta lui Mont Maudit.
În sfîrșit, ne găseam „în potecă” – nu
că s-ar fi văzut vreun drum – dar știam că sîntem pe traseul, foarte
frecventat, de traversare a vîrfurilor Mont Blanc. Acum nu era nimeni – normal,
cu zăpada asta, chiar pe vreme frumoasă, nu pleacă la drum multe echipe.
Inițial vroiam ca de pe Mont
Maudit să urcăm pînă pe Mont Blanc și să dormim noaptea la refugiul Vallot, sau
chiar mai jos, la refugiul Gouter. Am discutat situația. Sanda ar fi vrut
foarte mult să urce pe vîrf. Mie mi se părea ceva hazardat în condițiile date.
Soarele se apropia de apus, nu știu ce resurse mai avea ea, ale mele îmi ajungeau numai bine să mă trag undeva la
căldurică, iar cea mai apropiată perspectivă pentru așa ceva era refugiul
„Cosmique” – cabană în toată regula la 3500m lîngă Aiguille du Midi, și nu
refugiul Vallot - simplă cutie de tablă la vreo 4400m, după ce mai întîi
coboram în șeaua Brenva și pe urmă luam în piept cinci sute de metri diferență de nivel pînă pe Mont
Blanc. La oboseala celor două zile de mers continuu și a unei nopți petrecute
sub zăpadă, nu știu cît am fi fost de zglobii la deal, și dacă mai făceam un
bivuac „à la belle étoile”, poate nu muream, dar nici cu picioarele întregi nu
scăpam. Deci, la vale!
Asta însemna coborîrea lui Mont
Maudit, coborîrea lui Mont Blanc du Tacul – tortul de frișcă pe care-l
admirasem la ieșirea din cabină – și traversarea platoului de sub Cosmiques.
Pe măsură ce pierdeam înălțime
pe fața destul de abruptă a lui Mont Maudit – zăpadă întărită cu porțiuni de
gheață și colțuri de stîncă cu cîte un piton de rapel – se instaura, la mine
cel puțin, un sentiment de relaxare, senzația că ce-a fost greu a trecut. Vedeam
tot mai aproape dedesubt vasta șea dintre dintre Mont Maudit și Mont Blanc du
Tacul – Col Maudit – o întindere albă liniștitoare. Consideram aventura
terminată, fără să bănuiesc că înainte de căderea nopții aveau să mi se imprime
în memorie încă două episoade – cel mai frumos și cel mai urît din această tură
– amîndouă provocate de oboseală.
Primul a fost un fel de excursie
spirituală personală, după ce am ajuns jos, în șea. Soarele coborîse pe
orizontul zigzagat dinspre Aiguilles Rouges și se uita înapoi ca dintr-o apă
roșie-vineție peste cîmpul de zăpadă neatinsă. Se făcuse foarte frig și era o
lumină stranie. N-a fost ușor să parcurgem cei cîteva sute de metri prin
pulverul compact. Piciorul se înfunda pînă la genunchi și rămînea ținut; trasul
în sus pentru a face pasul următor cerea tot efortul de care eram în stare. Ar
fi trebuit să rămînă urme adînci dacă n-ar fi bătut un vînt zdravăn care le
ștergea imediat, și în lumina aceea roșie dizolva toată suprafața zăpezii
într-un fum trandafiriu, astfel că înaintam fără să ne vedem picioarele,
plutind parcă printr-o culoare mișcătoare aparent fără substanță. Probabil că
și efortul acționa asupra minții mele amorțite de oboseală la fel ca vîntul pe
zăpada întărită, făcînd să se ridice valuri ciudate de idei, pentru că m-am
pomenit căutînd - nu știu de cît timp – sensul a ceea ce vedeam și simțeam.
Contrastul dintre acea scurgere diafană și chinul mersului prin zăpada
nevăzută, coexistența frigului mortal cu frumusețea orei limită, mă făceau să
simt că mă apropii de înțelegerea a ceva de extremă importanță, un adevăr
ultim, o esență a lucrurilor – că am atins această înțelegere, chiar, și nu
rămîne decît s-o transpun în cuvinte, fără grabă, pentru că mai e mult de
trudit și de plutit prin semnele ei materiale. M-a salvat de revelație – sau,
poate, de eșec – un zgomot uriaș crescut brusc peste zgomotul vîntului: un
helicopter trecea peste șea, înspre Chamonix. După prima spaimă, i-am făcut
semn cu mîna că totul e în regulă. Helicopterul s-a îndepărtat, am rămas iar
singure în mijlocul zăpezii, care acum era cenușie. Soarele coborîse, orizontul
roșu își pierduse puterea de a da culoare, iar momentul esențelor trecuse
nedescifrat. Păstram doar amintirea bucuriei de atunci – bucuria accesului la
revelație.
Al doilea episod e mult mai
concret. După ce am traversat Col Maudit a trebuit să urcăm ca să trecem peste
cocoașa lui Mont Blanc du Tacul. Încetineala acestui urcuș nu prea lung, destul
de lin, ne-a făcut să ne felicităm că nu am ales varianta peste Mont Blanc.
Apoi am coborît sub vînt și, în urma unor bîjbîieli spre dreapta, unde nu arăta
bine de loc, mi-am adus aminte că trebuie tras mult spre stînga și în curînd am
găsit chiar urme. Urme! Asta însemna că am ajuns „la lume”. Urmele erau clare –
serpentine cu cîte o mică ruptură de pantă ici-colo – a trebuit să scoatem iar
coarda pentru cîteva scurte rapeluri „franțuzești” (adică cu coarda trecută
doar pe după umeri) în niște pari – traseul e amenajat, pentru că, așa cum
văzusem în prima zi, trece foarte multă lume pe-acolo. Ei, și cînd tropoteam
noi mai cu spor și mai vesele că totul s-a terminat cu bine, era s-o pățim urît
de tot.
Era încă lumină cînd am ajuns la
un nou loc de rapel, judecînd după țărușul înfipt în drum, cu urme de jur
împrejur. Panta pornea lin, se ghicea ruptura, nu mare, pentru că jos la vreo
patru-cinci metri dedesubt se vedea continuarea urmei de coborîre și – ce
caraghios! – un capăt de scîndură. „Cine-o fi nebunul care a cărat aia pînă
aici?” întreb eu. „Și de ce?” întreabă Sanda. Punem sfoara pe după țăruș, cobor
întîi eu, „franțuzește”, dar pentru că nu se vedea dedesubt – semn că ruptura
era surplombantă – mă opresc înainte de margine și intru în Dülfer (la rapelul Dülfer coarda
trece printre picioare, pe după coapsă și pe urmă pe după umăr, astfel că
frînarea e mult mai puternică). În sfîrșit, mă scobor cu grijă să nu mă julesc
la mîini – într-adevăr dedesubt intru în surplombă – văd chiar la nivelul
ochilor, înfipți în margine, alți trei-patru țăruși al căror rost nu-l înțeleg,
îmi dau iar drumul în jos nu prea repede că Dülferul frige,
și mă uit și eu, ca omul, să văd unde aterizez. Încremenesc. Mi se oprește
inima în loc. Îmi amorțesc urechile. Vreau să spun ceva, dar nu ies decît niște
grohăituri nearticulate. Nici dacă dedesubt s-ar fi căscat cea mai uriașă gură
cu dinții cît ulucile care ar fi făcut HAAA! la mine să mă înghită, nu m-aș fi
speriat în halul în care m-am speriat văzînd sub mine, tăcută și indiferentă, o
banală crevasă: largă de vreo trei metri, lungă în stînga și-n dreapta cît să
n-o poți ocoli, și adîncă ... ei, tocmai ăsta era motivul sperieturii mele, că
nu i se vedea fundul de adîncă; tot ce pot să spun e că undeva în jos, la
limita dintre semiobscuritate și beznă, se zăreau bălăbănind în gol capetele
corzii pe care făceam rapel. Spre acel gol coboram eu veselă, cu spatele la
malul pe care continua urma de coborîre, și neputînd nicicum să ajung la el. De
fapt „malul” nu era departe, uite-l colo la nici trei metri de mine, îl văd
perfect pentru că acum este la nivelul ochilor – da, am coborît denivelarea
dintre cele două margini ale crevasei, și încă puțin sub marginea de jos,
tocmai bine ca să văd că și ea e surplombantă, adică ce mai, una peste alta din
crevasa asta căreia nu i se vede fundul nu se iese așa ușor dacă ai scăpat în
ea, presupunînd că rămîi teafăr și că reușești cumva să te cațări pe unul din
pereții de gheață lucie. Deocamdată eu atîrn în corzi între ei, pe unul
atingîndu-l cu vîrfurile de la colțari, la celălalt tînjind din suflet dar
disperat de conștientă că spațiul care mă desparte de el nu se poate parcurge
doar prin puterea voinței. Eu, cel puțin, nu pot. Ce dracu fac? Oricum,
deocamdată stau un pic așa, că,
vorba ceea, cade omul din pom și mai
stă. Blochez rapelul peste coapsă ca să nu-mi obosească mîna, și mă uit iar în
jur. Aha! Uite-o scîndură! Un fel de punte peste crevasă, din păcate mult în
dreapta mea. Aha! (Constatările mele, o să vedeți, începeau toate cu „aha!” și
se terminau cu „din păcate”) La asta servea deci scîndura din care se vedea de
sus doar capătul de pe malul bun; din păcate n-am luat-o în serios, ca să
pornesc rapelul în direcția ei. Aha! Țărușii foloseau și ei la coborîrea (sau
escaladarea) dirijată a malului rău al crevasei; din păcate am coborît prea jos
și nu-i mai pot folosi ca să ajung la scîndură, și nici nu pot – tot din păcate
– să mă urc înapoi la ei pentru că nu m-am gîndit - din nou din păcate – că ar
fi nevoie de noduri prusice pe coardă, ca să mă pot și întoarce înapoi în sus.
Aha! Va să zică aici se făcea la urcare „dopul” de echipe care ne-a mirat în prima
zi: urcă întîi ghidul și pe urmă își asigură clienții la țărușul din care fac
eu rapel. Din păcate acum nu-i țipenie de om, în afară de Sanda, care n-are cum
să mă ajute și care ... Aha! A ei e vocea care mă tot strigă și întreabă ce
s-a-ntîmplat. Îmi regăsesc odată cu calmul și graiul articulat, îi fac un
rezumat al situației spunînd: „E nasol de tot”, și o rog să-ncerce să mute
coarda cît mai spre scîndură, trecînd-o măcar peste unul din țărușii din
margine (ceea ce nu e ușor de loc, pentru că în coardă atîrn eu cu toată
greutatea). În sfîrșit în acea parte a corpului care-mi acoperă gîtul
(observați ce scîrbă de mine mă cuprinsese) s-a înfiripat o soluție: voi
încerca să traversez spre scîndură și să mă cocoț pe ea înainte de a îngheța
acolo ca un salam („salam” este termen standard în alpinism pentru poziția în
care mă găseam eu). Zis și făcut. Cu mănușile în gură, ca să mă pot agăța cu
unghiile de ghiață (pioletul – bravo mie, deșteaptă fată – era legat fedeleș pe
rucsac, și cu rapelul trecut peste el), ținîndu-mi răsuflarea și făcînd pași
adăugați în lateral, în cîte-o mărginuță de dinte de colțar, am simțit în cele
din urmă, după un secol, scîndura atingîndu-mă la jumătatea gambei. Momentul de
maximă transpirație a fost cînd mi-am pus piciorul drept pe scîndură, dar n-am
putut să mă ridic în el pentru că mă ținea rapelul, așa că întîi mi-am slobozit
puțină coardă și abia pe urmă am putut să efectuez acea jumătate de
genuflexiune numită „pistolet”, pentru
ca în sfîrșit să mă văd stabilită într-un picior pe mult-visata scîndură care
... se mișca, porcăria dracului!!! Da, se mișca, pentru că e drept că era
proptită cu capătul celălalt în zăpadă, pe plat, dar cu ăsta unde jucam eu
țonțoroiul stătea cum se nimerise, într-o vălurică de gheață. Ei, și să le văd
eu pe campioanele alea mici la gimnastică mergînd trei metri cu spatele pe o
drăcie care se mișcă, încălțate în bocanci dubli și cu colțari cu douăsprezece
puncte, și trebuind să se și crăcăneze din cînd în cînd ca să mai deznoade
puțină sfoară din poziția Dülfer, și toate
astea peste un hău fără fund. Eu, una, iată am reușit, deși mă mir că n-am
murit de frică. Mai corect ar fi să spun că mi-a fost atît de frică încît am
reușit. Abia cînd m-am văzut cu amîndouă picioarele pe zăpadă solidă, cu o
distanță sănătoasă între mine și găuroi, mi-am permis luxul de a-mi da drumul
la genunchi să-mi tremure puțin.
Nu știu ce-a fost în sufletul Sandei
cînd a trecut și ea, pentru că avantajul că eu țineam corzile în partea de jos
pe direcția scîndurii era anulat de dezavantajul că nu le ținea nimeni în
partea de sus să nu iasă din „țărușul de rapel”. Ne-am gîndit mult de ce
această crevasă, modestă în definitiv, -
am văzut și am și trecut altele mult mai mari - , singurul „punct” din
traseul normal pe Mont Blanc du Tacul, m-a speriat atît de rău încît să
constituie unul din momentele cele mai critice din cariera mea alpină.
Explicația este, cred, că nu mă așteptam de loc ca ea să fie acolo. Părea că
problemele s-au sfîrșit, că nu mai e decît o plimbare de sănătate pînă la
refugiu. De fapt nu știu în ce măsură părea sau de fapt doream noi să fie așa.
Mă apucă groaza și acum cînd mă gîndesc:
dacă, în loc de Dülfer, coboram
„franțuzește”? dacă coboram prea jos și nu mă mai puteam urca pe scîndură? Dacă
nu-mi ieșea traversarea, și mă epuizam în pendulări penibile, pe frigul ăla, cu
întunericul care se lăsa? Dacă, în sfîrșit, ajungeam acolo noaptea, și în bezna
din crevasă, făcînd socoteala că trebuie să „ajung undeva”, coboram în prostie
pînă la capătul corzii? În orice caz, a fost o dură învățătură de minte că
trebuie să-ți păstrezi tot timpul vigilența, că nu ai dreptul să te relaxezi,
să crezi (sau să dorești atît de tare încît să ajungi să crezi) că ești înafara
pericolului, pînă nu ai un acoperiș deasupra capului sau un trotuar asfaltat
sub picioare.
Concluzia aceasta avea să ni se
confirme chiar peste o oră, la douăzeci de metri de refugiul „Cosmiques”.
Întunericul ne-a prins în platul de sub refugiu, a cărui lumină se vedea de
departe. Ne scosesem colțarii. Scurtul urcuș spre refugiu nu ne-a pus probleme,
erau urme zdravene în zăpada înghețată, dar cînd am trecut de coama crestei
Cosmiques deodată urmele au dispărut, era gheață tare și nu se vedea nici o
lumină, nici o urmă, nimic. „O fi în jos refugiul”, zic eu, și chiar pornesc în
jos, dar mi se pare că panta de gheață se cam accentuează și că nu e
sănătos fără colțari pe așa ceva. Așa că ne oprim frumușel acolo, desfacem
colțarii de pe rucsaci, suflăm în degete și ni-i legăm pe bocanci, și luînd-o
după aia hotărît tot înainte, eu dau să scot lanterna din buzunar – că chiar nu
se vedea nimic și nu’ș
cum naiba o scap, de-o auzim tot du tot ducîndu-se: GJJJJJJ,PAC! Gjjjjj........PAC!........PAC!...................pac!................................pac........................................................................ „Nu e în jos refugiul”, trage Sanda concluzia pentru
întreaga echipă, așa că o luăm înapoi în sus, și după zece pași ne izbește în
ochi becul ascuns după un mal de zăpadă. Vreau să zic, cum ne-ar fi stat uneia
dintre noi în locul lanternei dacă, fripte bine cu supa, nu ne puneam iaurții?
... Asta, colțarii!
În sfîrșit, fericire supremă,
călcăm pe trepte de lemn, făcute de om ca să-i ușureze urcușul, ținîndu-ne de o
balustradă pusă acolo ca să ferească de rele, în lumina becului care formează o
sferă protectoare, anihilînd tot spațiul rece și înstelat de unde venim. Pe
prispa refugiului, o pancartă la vedere cere ca pioleții și colțarii să fie
lăsați afară; un lung rastel plin cu astfel de obiecte e ca un arici cu țepi pe
toate părțile. În timp ce citim pancarta, doi domni foarte drăguți, în pulovere
ca în revistele de mode, ieșiți să ia aer, ne întreabă de unde venim. Cînd aud
de creasta Küffner întreabă
mirați: „Astăzi?” „Nu, am intrat de ieri, dar ne-a prins furtuna după Pointe de
l’Androsace.” Cei doi pun cîte un genunchi în pămînt, într-o ciudată reverență,
dar ne lămurim repede că gestul e mai banal și mai ... practic: înțelegînd că
venim de departe, oamenii s-au aplecat ca să ne dezlege mai repede colțarii.
Epilog
Jos în Chamonix ne aștepta o
surpriză cam neplăcută. Fetele văzînd furtuna și îngrozite de ce ni se-ntîmplă,
se duseseră la jandarmerie să ceară ajutor. Bilanțul acelei zile fusese tragic:
avalanșe peste tot, cîțiva răniți grav pe partea italiană a lui Grandes Jorasses,
doi alpiniști omorîți de trăsnet în Dru. Cînd au ajuns fetele – care tot sperau
ca noi să apărem – și au cerut ca unul din helicopterele în misiune să se uite
și după noi, acțiunile de salvare erau deja terminate și singura soluție pentru
a se liniști era ca un helicopter să
decoleze în mod special. Cum du-te-vino de la jandarmerie și vestea accidentelor,
în special cel cu trăsnetul, nu erau de natură să le potolească îngrijorarea,
ele au semnat formularul de decolare pentru helicopterul pe care-l văzusem și
cu care ne făcusem semne aproape de ieșirea din traseu. Asta însemna că trebuie
plătită benzina pentru acea cursă – șase
sute de franci, sau o mie șase sute, oricum nu contează, pentru că orice de la
un franc în sus era pentru noi o sumă fabuloasă.
Am făcut cu Sanda un drum la
jandarmerie, unde am fost primite cu entuziasm, dar n-am rezolvat nimic cu
banii. Ne așteptau răbdători să-i plătim „cînd putem”. Din fericire, s-a întors
Denise*3. Într-un consiliu de război acasă la Jeanne Franco*4 am stabilit
planul de bătaie. Jeanne avea să participe în mod expres la nu știu ce
eveniment cultural local de la care se preegătea să se sustragă, pentru a-l
întîlni acolo pe șeful jandarmeriei, comandantul Mollaret –„un garcon charmant”
– și pentru a-i explica situația (că nu avem bani adică)*5. Eu aveam să
îndeplinesc mișcările oficiale, și anume să solicit o audiență unde să mă duc
însoțită de Denise, care să explice și ea situația. Astfel încolțit de două
doamne notabile din protipendada Chamonixului și pus în patetica mea prezență,
ar fi fost o dovadă de proastă creștere din partea șarmantului comandant să mai
exprime vreo pretenție – opinau doamnele
respective. Or, Comandantul Mollaret, după cum avea să se dovedească, era chiar
și pentru un francez un monstru de politețe și bună-creștere.
Denise și cu mine ne-am
prezentat la jandarmerie, unde am fost imediat conduse la șef. Comandantul
Mollaret ne-a primit ieșind din spatele unui birou impozant – o prezență
masculină cu totul remarcabilă care într-o perspectivă financiară mai fericită
ar fi trebuit să-mi provoace un șoc estetic egal în intensitate cu șocul
crevasei de sub Col Maudit. Așa însă am rămas indiferentă, constatînd rece că
am în față un bărbat mai frumos decît orice actor de cinema pe care l-am văzut
vreodată: înalt, suplu, brunet cu ochi albaștri, cu fața ușor bronzată pe care
cîteva riduri fine la colțul ochilor și în jurul nărilor nervoase arătau clar
că nu e un tinerel care crede orice, îmbrăcat în eleganta uniformă bleumarin
(cu multe fireturi) care-i venea ca turnată și-i sublinia prestanța. Un surîs
ca la carte, ușor ironic, îi întindea colțurile gurii, iar în ochii albaștri se
ghicea o urmă de amuzament. Ne-a sărutat mîna – normal, ce altceva face un domn
adevărat cînd se prezintă unor doamne? –și ne-a poftit să ședem, așezîndu-se și
el imediat ce ne-a văzut instalate.
Am lăsat-o pe Denise să-și
etaleze elocvența de „negociatrice”*6: cum noi, însuflețite de
dragostea pentru munți, și pentru prima oară în Alpi, și ce tură serioasă, și
ce vreme oribilă, și de fapt nici n-am folosit serviciile helicopterului ...
(Comandantul asculta extrem de atent, uitîndu-se din cînd în cînd și la mine,
care dau din cap ca să confirm ce spune Denise) ... și știm că de obicei atunci
cînd se decolează în mod special, chiar fără operațiune de salvare, se plătește
zborul, dar plătesc Asigurările, dar noi nu sîntem asigurate, și solicitarea
s-a făcut fără știrea nostră, dar era normal ca fetele de jos să se sperie,
pentru că ce vreme oribilă, și ce tură serioasă, și totuși n-am folosit
helicopterul ... etc etc, ca pînă la urmă Denise, ajunsă la fundul sacului cu
argumente, s-o zică pe aia bună: „Et cet argent, Monsieur le Commndant, elles
ne l’ont Pas! (Și acești bani, D-le Comandant, ele nici nu-i au)*7.
După asta s-a făcut un moment de
liniște, pe care Monsieur le Commandant cred că l-a prelungit în mod
intenționat – căci Jeanne își îndeplinise misiunea și nu atunci se lămurea el
că jandarmeria n-are șanse să se îmbogățească de pe urma noastră – apoi,
considerînd suficientă pedeapsă acel „suspense”, și-a dezvelit dantura superbă
într-un surîs larg, liniștitor, și a spus: „Mais, aprés tout, Mes dames, c’est un service publique!”. N-a mers cu
politețea pînă-ntr-acolo încît să-și ceară scuze că ne-a deranjat, dar s-a
interesat cu amabilitate ce impresie ne-au făcut Alpii, Chamonixul, dacă alte
servicii publice s-au dovedit satisfăcătoare, și ne-a dorit succes în
continuare. I-am mulțumit călduros, și la plecare am savurat în condiții mai
bune sărutatul mîinii de către acest personaj, despre care „șarmant” era foarte
puțin spus.
Nu se-nchisese bine ușa , că
Denise mi-a tras un cot în coaste și mi-a făcut îndesat cu ochiul. Dar eu
rămăsesem pe gînduri. Pentru că am uitat să spun un lucru despre Comandantul
Mollaret: vorbea o franțuzească ...*8
___________________________________________________________________________________________
*1. Întregul paragraf e
încercuit. Probabil spre eliminare.
Ultima frază e încercuită separat, iar iadul este subliniat. Evident
nervos. Probabil spre admonestare. Dacă nu și mai rău. „Intervențiile” aparțin
editurii Sport-Turism. Număr de intrare
mss (probabil înseamnă manuscris) nr.829 din 10.06.1988; *2. 1979; *3. Doamna
Denise Escande. Denise este... Exclus, nu, nu se poate povesti „pe scurt” despre
Denise; *4. Jeanne Franco, mare
alpinistă, soția lui Jean Franco, alpinist și scriitor, ghid alpin și membru al
rezistenței, coordonator al expedițiilor franceze în Himalaya începînd cu 1951, director ENSA
etc.etc. Murise în 1971, ceea ce spune multe despre originea „ieșirilor”
românești în Alpi, concretizate abia începând cu 1979. Radu Slăvoacă pornise
această istorie corespondând cu Jean Franco. Jeanne a murit în 2007; *5. Conținutul
parantezei este încercuit ferm; *6.
Este ceea ce scrie pe cartea de vizită „profesională”. Pe bune, real estate, dar mai special. În sensul că,
între „victimele” cărora Denise le-a închiriat locuințe în Paris se numără
Hemingway, Picasso și alții asemenea. *7.
Nici o „intervenție”! Probabil că hotărîrea fusese luată. Nepublicabil!; *8. Bunica Tainei, Șica (Eléonore), era franțuzoaică get-beget.
Înregistrase tăcut, prefăcîndu-se că-și vede de ale lui, excursia începută
banal a tatălui său prin împrejurimile satului natal, Ocolina, cîndva aflat în județul
Soroca, sat din care bunicul meu sărac și orfan de tată plecase la facultate,
pe la sfîrșitul anilor douăzeci, cînd așa erau vremurile că s-a putut duce să
facă Agronomia la Iași, unde sora lui, Nina, studia medicina și îl cunoștea pe
viitorul ei soț, grecul Nicu Pantos, și el student la medicină, dar care știa
poeziile lui Eminescu pe dinafară, și unde Bunelu însuși își cunoscuse
jumătatea, pe Alexandra, bunica al cărei nume îl port, deși n-am cunoscut-o,
căreia apropiații îi spuneau Sașa, adică altfel decît Sasha al meu, și cu care Bunelu colindase marile proprietăți agricole, particulare, regale ori de stat, după cum îi purta meseria lor de
ingineri agronomi, departe de satul de pe malul Nistrului unde expediau din
cînd în cînd cărți poștale ilustrate, cum ar fi cea din Bucureștii anului 1938,
cu bulevardul pe atunci Brătianu și
blocul unde aveau să locuiască mulți ani mai tîrziu, ilustrată pe spatele căreia scria „Salutări din București,
capitala României Mari“, cu toată dragostea și mîndria cuprinse în niște
cuvinte desenate într-o caligrafie dispărută de mult, sat unde bunicul meu s-a
întors și cu alte prilejuri înainte de „Pact“, nu și după ce între el și
Ocolina apăruse peste noapte o graniță, după care, deși numai bun de front, și-a văzut mai departe de meseria lui de inginer agronom „concentrat la locul de
muncă“, burtoiul războiului avea nevoie de crăpelniță, și era obligat să se
prezinte la datorie unde îl trimiteau Mareșalul și patria, unde dacă nu în
Basarabia lui, de unde românii, cînd au înțeles ei că vin bolșevicii și nu-i de
glumă, au adunat tot șeptelul și au venit cu el încoace de graniță, Bunelu,
specialistul în mari exploatații agricole, însoțind, atunci, turmele, în rolul ciobănașului basarabean, în timp
ce mama lui, Maria, din nou capul unei tinere familii la strîmtoare, după ce se
îngrijise mai întîi de Virgil, fratele cel mare al tatii, alintat Costică
înainte de naștere, născut în 1940 la Piatra Neamț, apoi de Sașa care-și
pierduse în gara Roznov piciorul stîng de sub genunchi, apoi de Sașa, de
Virgil, și de tata, în special de tata, născut în 1943 la Cetatea Albă, fugise cu
ei din calea rușilor, ea, singura în putere, că Bunelu se juca de-a cowboy-ul, cum
visa atunci cînd s-a înscris la Agronomie, așa că la Ocolina rămăsese doar sora
lui Bunelu, mătușa Pelaghia, „colhoznică“, după cum completa tata în
formularele pentru cadre ocupațiile rudelor, cînd la tată și la mamă era
simplu, că erau ingineri, adică mic-burghezi, dar la bunicul din partea mamei
se complicau lucrurile, și fusese instruit de-acasă să scrie „muncitor tăbăcar“
în loc de proprietar de tăbăcărie, de parcă dosarul n-ar fi fost compromis,
oricum, de cealaltă mătușă, din Grecia; ce departe păreau însă toate, acum că
se prăpădise Maria, stîlpul familiei din Ocolina, cea rămasă văduvă cînd fiu-su
avea șase ani, după ce soțul îi dispăruse în război luptînd pentru armata
țaristă, nici nu se știa pe unde, de-și făcuse Bunelu un obicei, de cîte ori
vedea prin vreo delegație în străinătate cîte-un monument, se proțăpea lîngă el
și parcurgea de sus în jos și de jos în sus lunga listă cu nume, doar-doar îl
găsește și pe al lui (uneori mai greșea și monumentul și războiul), bunica
tatii despre care el știa din povești că, atunci cînd venise Revoluția din Octombrie,
plecase de acasă și se întorsese călare pe un cal și mînînd alți cinci, că deh,
văduvă de război fiind, Maria luase și ea ce socotise că i se cuvine și nu
stătuse la vorbe cu nimeni, ea care, deși îl iubea pe Stalin ca pe Ucigă-l
toaca, pe la sfîrșitul anilor cincizeci, cînd se prinsese că Ion al ei putea
folosi anumite pîrghii spre a înlesni diverse, îl păcălise că se duce doar pînă
acasă la Ocolina, să-și vadă fata, pe Pelaghia, dar nu se mai întorsese, și
dacă n-aveam cu toții noroc aș fi avut în dosar că străbunica a fugit în URSS;
altul fusese însă motivul pentru care uneltise să ajungă dincolo, voia pur și
simplu să moară acasă. 
