Aseară, soră-mea, care e la noi, vine seara, pe la 12, cînd, cu ultimele puteri, puneam la uscat un lighean de rufe, și mă întreabă, timid, dacă mai fac ceva cu ”chestia” din bolul transparent. Mă cuprinde brusc un sentiment de vinovăție și reiau, într-o fracțiune de secundă, un checklist al ”chestiilor” care cresc în bucătăria mea: aluat de pîine n-am la dospit, că am făcut de dimineață; maia nu e, că am pus-o la frigider; chefirul de lapte e într-un borcan, nu într-un bol, iar chefirul de apă e la locul lui, într-o sticlă; borșul e inconfundabil. Îmi dau seama că sînt clueless. Întreb:
- Care bol?
Ea îmi răspunde:
- E o chestie așa, albicioasă, pe lîngă aragaz. Aș fi zis că-i Polonius, dar te-am văzut că ...
și schițează gestul de amestecat cu lingura în ceva, cu interes și cu o privire maternă. Apoi continuă:
- Aseară v-ați despărțit prieteni.
Mi-am dat seama că e un rest de lapte pe care-l pusesem la prins, dar îi halisem deja smîntîna de deasupra, iar ce rămăsese mi se păruse prea neînsemnat cantitativ ca să merite efortul de încălzire, strecurare etc. Așa că îi răspund:
- Ok. Polonius.
După care rîdem amîndouă vreo oră.
Trecînd peste cît de amuzant e că soră-mii i se pare deja că orice chestie din bucătărie de la noi e ceva viu și prețios, să vă explic cum e cu ”Polonius”.
În copilăria noastră, în bucătărie era plin de chestii în proces de transformare sau descompunere, fie microcombinate de prelucrare a gunoiului, fie diverse lucruri începute și abandonate (fasole pusă la muiat), sau terminate și nestrînse (borcanul de varză după ce s-a terminat varza), sau consumate pe jumătate (cana de cacao rămasă nebăută în cine știe ce dimineață, care căpătase consistența iaurtului, etc) sau cartofii putreziți. Din cînd în cînd, ceva începea să pută - și nu era întotdeauna ușor să descoperi intrusul. Cînd îl descopeream, anunțam ceremonios că a fost descoperit ”Polonius”.
Polonius e tatăl Ofeliei și al lui Laertes, din Hamlet, consilierul regelui Claudius, care îl pîndea pe Hamlet de după perdea, trăgînd cu urechea, și pe care Hamlet îl împunge cu sabia, crezînd că e Claudius.
- Care bol?
Ea îmi răspunde:
- E o chestie așa, albicioasă, pe lîngă aragaz. Aș fi zis că-i Polonius, dar te-am văzut că ...
și schițează gestul de amestecat cu lingura în ceva, cu interes și cu o privire maternă. Apoi continuă:
- Aseară v-ați despărțit prieteni.
Mi-am dat seama că e un rest de lapte pe care-l pusesem la prins, dar îi halisem deja smîntîna de deasupra, iar ce rămăsese mi se păruse prea neînsemnat cantitativ ca să merite efortul de încălzire, strecurare etc. Așa că îi răspund:
- Ok. Polonius.
După care rîdem amîndouă vreo oră.
Trecînd peste cît de amuzant e că soră-mii i se pare deja că orice chestie din bucătărie de la noi e ceva viu și prețios, să vă explic cum e cu ”Polonius”.
În copilăria noastră, în bucătărie era plin de chestii în proces de transformare sau descompunere, fie microcombinate de prelucrare a gunoiului, fie diverse lucruri începute și abandonate (fasole pusă la muiat), sau terminate și nestrînse (borcanul de varză după ce s-a terminat varza), sau consumate pe jumătate (cana de cacao rămasă nebăută în cine știe ce dimineață, care căpătase consistența iaurtului, etc) sau cartofii putreziți. Din cînd în cînd, ceva începea să pută - și nu era întotdeauna ușor să descoperi intrusul. Cînd îl descopeream, anunțam ceremonios că a fost descoperit ”Polonius”.
Polonius e tatăl Ofeliei și al lui Laertes, din Hamlet, consilierul regelui Claudius, care îl pîndea pe Hamlet de după perdea, trăgînd cu urechea, și pe care Hamlet îl împunge cu sabia, crezînd că e Claudius.
