La sfîrşitul lunii august, Guvernul României a dat o mini-amnistie fiscală, prin OG 30/2011. Printre alte diverse modificări ale Codului Fiscal, ordonanţa prevede anumite deduceri/ reduceri/ scutiri de penalităţi în cazul în care obligaţiile fiscale mai vechi sînt stinse pînă la 31. dec. 2011. Aplicarea articolului XI din OG 30/2011 este reglementată de Ordinul 2604/2011. Din acest ordin înţelegem cum şi în ce condiţii se aplică deducerile pomenite mai sus.
Acum hai să vă explic concret:
Ai (ca persoană fizică, mi-e şi frică să mă gîndesc cum se aplică la persoane juridice), nişte datorii la stat. Impozite pe imobile, impozite pe cedarea folosinţei bunurilor. Le plăteşti, de obicei, cum poţi, cu ţîrîita. Din cauza asta, plăteşti penalităţi şi dobînzi. Te împrumuţi de la stat, cum ar veni. Auzi că Guvernul e dispus să te scutească de penalităţi dacă pui banu' jos. Minunat, dacă ai banu'. Apoi, se întîmplă ceva şi te trezeşti că ai banu'. Pentru că eşti cinstit, dai fuga la administraţia financiară, să pui banu' jos că mîine poate nu-l mai ai. Îţi imaginezi, în naivitatea ta umanistă, că lucrurile vor decurge aşa: un inspector fiscal (calculatorul de la casierie n-are asemenea capacităţi, nici casieriţa) îţi face un calcul (simplu sau complex - nu ştiu, nu mă bag, asta e meseria lui) din care rezultă 1) cît ai de plată 2) de cît eşti scutit dacă plăteşti integral. Apoi te duci la casierie şi plăteşti. Toată lumea e fericită. Singurul disconfort în toată povestea asta te gîndeşti că va fi umblatul prin oraş pe la diversele Direcţii de Taxe şi Impozite Locale, de la diferite sectoare, că deh, un apartament e pe numele tatălui, altul pe al fiului, altul pe al sfîntului duh (adică al bunicii trecute de cîţiva ani pe lumea cealaltă).
Ei bine, nu-i aşa cum ţi-ai închipuit tu. În Ordinul acela (2604/2011) scrie că, mai întîi, trebuie să faci o cerere. O cerere prin care să ţi se comunice sumele exigibile şi deducerile la care te încadrezi. Pentru asta, la Dir. Taxe şi Imp. Loc. Sector 1, de exemplu, trebuie să stai la o coadă enormă, şerpuitoare, ca să iei un bilet. Cu biletul în mînă stai, de data asta pe scaun, şi aştepţi să se aprindă becul cu umărul tău la inspectorul cu care vrei să vorbeşti. Aţi înţeles, da? În loc de coadă la inspector, coadă la bilet pentru inspector şi apoi la inspector. Apoi trebuie să îi convingi pe funcţionarii Administraţiei Financiare că tu eşti proprietarul imobilului pentru care vrei să plăteşti datoriile restante. Ceea ce nu e întotdeauna valabil. Dacă nu eşti proprietarul, nu poţi să plăteşti (implicit, să beneficiezi de deducere, că aici cică ar fi cheia, în deducere).
Am scris toată povestea asta în ideea că îmi poate explica cineva cum, de ce, şi în ce situaţie aş avea eu un interes ascuns să plătesc mii de lei (noi) pentru datoriile la taxe şi impozite ale altcuiva (fie şi rudă apropiată)? Sau în ce situaţie ar putea acea persoană să fie afectată negativ de acest gest? Sau, bine, hai să ne gîndim la deducere: ce aş putea avea eu, ca terţ, de cîştigat, dacă statul îl scuteşte pe X de suma Y, în condiţiile în care suma aceea nu trece niciodată prin mîna mea?
L-am tîrît pe tata la administraţia financiară, pe bunica din păcate n-o mai pot tîrî. Aşa că o să rămînă impozitele neplătite pînă o să pot face succesiunea.
Deşi am pornit de la prezumţia (naiv-umanistă, again) că Guvernul e o entitate unitară şi coerentă, nu mi-am imaginat nicio secundă că această entitate îmi face mie un cadou, scutindu-mă de penalităţi. Am interpretat-o ca pe un strigăt de ajutor, dacă ar fi să extrapolez, sau măcar ca pe o afacere reciproc avantajoasă în care treaba mea era să dau nişte bani.
- Aaaa, nu! Nu vrem bani. Faceţi dumneavoastră o cerere...
