În seara asta, în timp ce îi puneam pijamaua, i-am cîntat Aniei un cîntec din Cenaclul Flacăra, ăla cu "Aseară te-am aşteptat/ Şi n-ai venit (...) Diseară să nu m-aştepţi/ O, nu, n-am să vin/ Pentru 'bună seara'/ Atît, şi-o cană cu vin". Se uita la mine fix şi am observat că are lacrimi în ochi. Am întrebat-o "Ce faci, pisoi, plîngi?" şi dintr-o dată o văd că pune buză şi începe să bocească aşa lung şi sfîşietor, a jale.
"Ce-i, mama, te-a întristat cîntecul?"
"Daaaa", şi dă-i încă o tură de buhuhu.
Mai încolo, cînd o puneam în pat, mi-a spus: "Să nu mai cînţi, mama, cîntecul ăla, că mă pelii."
M-a făcut praf, cred că e prima oară cînd plînge aşa.
