Dacă vă spun că prima oară cînd am ajuns în tabără la Căbăniţă era o provocare pentru mine să urc scara de la pod, pricepeţi ceva? Nu mai ştiu exact cînd am fost ultima oară (multe detalii s-au şters, deşi e incredibil cît de exact mi le amintesc pe altele) dar ştiu precis că scara o coboram cu spatele la trepte, în picioare, fără să mă ţin de nimic - sau atingînd nonşalant cu o mîna muchia gurii de la pod şi dînd uşor capul pe spate.
Sau s-o luăm altfel. Cînd am plecat în prima mea tabără la Căbăniţă, m-a dus mama pînă la autocarul care pleca din faţă de la SS2. Mi-a băgat rucsacul în autocar, m-a predat mai departe.Am plîns. Cînd am ajuns în Poiană, cineva mi-a scos rucsacul din autocar şi mi l-a pus pe umeri. Am căzut lată pe spate, cu rucsacul sub mine, şi acolo am rămas, dînd din picioare ca un gîndac. Probabil că rucsacul era la fel de greu ca şi mine.
Îmi amintesc destul de clar instructajul primit la ajungerea în Căbăniţă. Intrai într-un hol şi prima uşă pe stînga era camera în care se ţinea echipamentul de ski. Skiurile trebuiau musai curăţate bine de zăpadă şi legate înainte să ajungă acolo. Clăparii la fel. Dacă nu mă înşel, acolo te şi descălţai, pentru că în Căbăniţă se stătea în pantofi de casă. Apoi intrai în încăperea principală şi, imediat pe stînga, era scara spre pod. De lemn. Abruptă. Cu trepte înguste. Dacă erai boboc, primeai instrucţiuni exacte despre cum se urcă scara (nu era uşor deloc).
Podul căbăniţei era o singură încăpere sub şarpanta acoperişului, cu priciuri de jur împrejur, cu bîrne şi stîlpi de lemn. În afară de gura prin care urcai, mai era o deschidere, cam de 1.5/1.5m acoperită cu plasă şi înconjurată cu un gard de lemn, plasată strategic deasupra sobei de jos. Pe plasa respectivă se puneau la uscat mănuşile, căciulile, ciorapii. Şi pe acolo urca şi căldura, asigurată, în pod, şi de un horn învelit în fibră de sticlă. Era cald şi bine lîngă plasă, dacă făceai faţă mirosului.
Primeai un loc acolo pe priciurile acoperite doar cu o saltea subţire de burete. O dată pe săptămînă întorceai salteaua, pentru că partea care intra sub panta acoperişului se umezea. Deasupra patului îţi atîrnai şi sacul de pînză cu lucrurile personale (în principal haine), iar pe pat îţi puneai sacul de dormit.
Toate lucrurile cu care veneai în tabără îţi erau atent verificate la sosire. Bagajul nu se alcătuia după bunul plac, ci conform unei liste foarte stricte pe care o primeau părinţii cu ceva timp înainte de tabără. (O să caut, s-ar putea să găsesc prin agendele mamei o asemenea listă). Din cîte-mi amintesc, lista cuprindea: echipamentul de schi, sac de dormit, lanternă, sacul pentru obiectele personale, “n” (un număr fix) de ciorapi, chiloti, îmbrăcăminte de cabană, sacul cu obiecte de toaletă, apoi nişte produse de băcănie de care nu prea îmi mai amintesc, cum ar fi zahăr, gem, unt sau margarină, genul ăsta. Era la fel de important să le ai pe toate cele trecute pe listă şi să nu ai (pe cît posibil) nimic în plus, nimic care să te individualizeze în mod special. Haioşenia face că reuşeau să se strecoare, totuşi, asemenea produse sau obiecte şi chiar şi cele de pe listă ne individualizau. Radu Zincenco avea cască. Nu ştiu cîte dintre fete aveau pantaloni mulaţi (am rămas cu o obsesie, cred că mi-a trecut de-abia spre 30 de ani). Altele aveau cizme de blană flocoase (şi pentru astea am făcut o pasiune). Cutărică avea nu ştiu ce lanternă bengoasă. Nu ştiu cine avea pastă de dinţi “cu ursuleţi”. Sau cub Rubik. Sau cărţi de joc lucioase. Sau bomboane cubaneze. Zahăr kandel. Deodorant - te miri ce. Numai după ochelarii de schi şi puteai stabili o ierarhie socială clară. Nu mai vorbesc de schiuri. Ai mei fiind alpinişti profesionişti, eu mă remarcam cu sacul de dormit din puf de gîscă (împachetat într-o husă absolut minusculă, se mirau toţi instructorii, la despachetare, ce sac dolofan răsărea din husa puţin mai mare decît un buzunar), cu pufoaica la fel de performantă şi cu rucsacii geniali, făcuţi de tata, cel mai probabil în noaptea dinaintea plecării în tabără. Pentru că, da, toate acestea trebuiau să încapă într-un rucsac.
Dar să ne întoarcem în camera principală. Cum intrai, pe stînga, era scara spre pod. Lîngă peretele din dreapta si pe mijloc erau nişte mese de lemn - pe care luam micul-dejun sau cina cînd rămîneam în Căbăniţă şi nu mergeam la Cristianu - iar pe peretele din stînga erau vesela şi ustensilele de bucătărit, sub fereastra care dădea în jos, spre Kanzel. Pe peretele din faţă (cum intri) era uşa spre „budă“.
Şi acum mă mai pocneşte, ca pe Proust cu madeleina, amintirea mirosului din buda de la Căbăniţă. Îi zic lui G., cînd ne spălăm pe dinţi cu apă rece, „miroase a căbăniţă“ - nu pricepe nimic. Intrai, după uşa de lemn, într-o încăpere destul de măricică (măricică pentru mititeii care eram atunci, probabil era minusculă) în care era o cadă lungă. Şi multe cîrlige, de care ne atîrnam săculeţii de baie. Era esenţial să localizezi săculeţii cu pastă de dinţi mai bună decît a ta. În stînga era o uşă spre holişorul cu cele trei bude propriu zise - căcăstoare, nu ştiu cum să le zic. Era cumplit de frig la budă, asta e tot ce-mi amintesc. Atît de frig încît eram imună la mirosuri.
Nu ştiu de ceilalţi, dar mie îmi plăcea tare mult timpul petrecut în Căbăniţă. Pentru că, în afară de cazul în care făceai genuflexiuni, dacă erai în căbăniţă era linişte şi pace. Nu dîrdîiai afară în frig, nu urcai pe picioare, nu băteai pîrtia, nu luai beţe peste cur că stai „pe oliţă“ şi nu te sadica nimeni cu „balansul“. Glumesc. Dacă erai în căbăniţă, era cald şi bine (în timp ce afară, probabil, era ori un viscol cumplit, ori un ger de crăpau pietrele - acestea fiind, de altfe, singurele ocazii în care se mînca la căbăniţă). Şi jucam cărţi sus pe bîrna din pod, sau eu ştiu ce alte jocuri. Sau venea un domn de la releu (Bimbo?) şi ne cînta la chitară şi cîntam împreună cu el tot soiul de cîntece. Aşa am intrat eu în graţiile lui Ghiea - îi cîntam (îi cîntam LUI, aşa zicea, „cîntă-mi!“) ceva cu cucul „Cucul sus pe-o rămurea/ tare frumos glăsuia.“ Mai erau şi un soi de „spooky nights“, cînd se spuneau poveşti de groază, cu luminile stinse. Preferata mea se numea „Piciorul de aur“ şi - nu contează povestea neapărat - secretul era construirea unui crescendo al tensiunii: o încordare încremenită, cîteva replici şoptite cu voce tremurîndă, pregătind terenul pentru replica din final, spusă tare, pe ton gros şi răstit, care te speria de ţi se făcea părul măciucă. Probabil singura dată cînd a fost şi ea în tabără, sora mea Călina, cu cinci ani mai mică, a reuşit să facă praf de două ori la rînd tensiunea dramatică atinsă cu greu, prima oară spunînd, cu glas piţigăiat, în liniştea înfiorată: „Fac pipi!“ şi apoi, la cinci minute după, cînd povestitorul de-abia reuşise să creeze la loc tensiunea: „Am făcut pipi!“.
Dar, în cea mai mare parte a timpului, eram afară. La schi. La treabă. Dimineaţa coboram la Cristianu, ca să luăm micul dejun. Cei mai mari făceau un asemenea „şus“ din dreptul cabinei vechi că reuşeau să urce toata contrapanta dinspre Cristianu şi mai şi săreau peste culme. Ne puneam la mese, şi după un timp apăreau chiflele - invariabil, acestea dispăreau cu totul înainte să sosească şi restul, deci chiar nu-mi amintesc pe ce naiba ne ungeam unghia de margarină sau gemul din farfurie. Înclin să cred că ne săturam cu chifle şi că ne încălzeam cu ceaiul luuung, cu rom.
Apoi treceam pe pîrtie. Să nu vă închipuiţi că ne dădeam cu teleskiul. Nimic de genul ăsta. Sau, mă rog, destul de rar. Mai întîi băteam pîrtia - da da, noi eram ratracul, şi asta putea să dureze ore în şir, chiar o zi întreagă. Apoi, împărţiţi pe grupe, frecam 3-4-5 porţi. Urcînd pe picioare, evident. Îndemnurile răstite, însoţite de multe ori de un băţ peste cur, erau: „Punctează!“ „Fă balansul!“ „Îndoaie genunchii!“ „Faţa la vale!“ şi altele asemenea. Şi o ţineam aşa toată ziua, cu pauză pentru masa de prînz, tot la Cristianu.
Cînd ajungeam la teleski, era sărbătoare. Nu mai vorbesc de ture pînă jos în Poiană, căci acestea chiar erau rare de tot. Noi aveam treabă acolo sus, în Kanzel.
De altfel, mi-era o frică de moarte de teleskiul din Kanzel. Pe atunci, mi se părea că merge îngrozitor de repede. În plus, punctul de îmbarcare era foarte aproape de roata pe care se întorceau crosele vechi, grele, de metal. Şi nu te ajuta nimeni, aşa că trebuia să te întinzi singur după crosa care venea legănîndu-se ameninţător, să reuşeşti s-o apuci şi apoi să reuşeşti să ţi-o pui între picioare. Dacă nu reuşeai, şi cădeai grămadă, mai primeai şi o tură consistentă de genuflexiuni, pentru că blegenia, la Ghiea, nu era o scuză, ci un defect.
Cînd eram mică mică, pentru mine taberele astea erau o teroare continuă. Niciodată nu mi-era clar ce trebuie să fac ca să evit genuflexiunile. Aşa că băgam serii de 100-150 în fiecare seară, pentru diverse boacăne, cumulate, sau pentru cîte una mai barosană. O dată, cînd am reuşit să mă urc în teleski dar undeva în procesul îmbarcării am luat o crosă peste cap, m-au trecut toate transpiraţiile pînă sus, pentru că acolo ne aştepta Ghiea - şi eram convinsă că mă văzuse cum mă bîlbîisem şi că urma să primesc o pedeapsă. Şi simţeam, aşa, apropiindu-mă de el, cum îmi curge transpiraţia de sub căciulă. Ajunsă sus, am reuşit să mă dau jos cum trebuie dar mi-a fost clar că nu scăpasem, cînd Ghiea m-a chemat la el. „Ce-ai făcut?“ m-a întrebat. Cu plînsul în gît am încercat să îngaim ceva despre crosa care venea prea repede, dar m-am trezit că mă pupă pe obraz şi-mi desface legăturile. „Ţi-ai spart capul, bleguţo. Treci sus în căbăniţă.” (Nu transpiraţie îmi curgea de sub căciulă, ci un firicel de sînge.) Şi uite-aşa, am primit o pauză de jumătate de zi.
Mai am şi acum coşmaruri cu teleskiul din Kanzel, jur. Îl preferam de departe pe cel din Ruia, chiar dacă erau doi stîlpi unde mă desprindeam de sol, spre deliciul trecătorilor. Dar, cum vă spuneam, pupam rar, orice fel de teleski.
Nu ştiu cum era în alte tabere (şi soţul meu a fost în tabere de ski, oarecum în paralel cu cele de la Ghiea, şi îmi povesteşte că nu trebuia să i se vadă lumina printre picioare), dar eu nu-mi amintesc ca la Ghiea să se fi pus accent pe graţia în skiat. Noi eram pregătiţi pentru competiţie. A, că era oarecum de la sine înţeles că e mai bine să ţii picioarele apropiate, asta e altceva. Dar eu îmi amintesc perfect ziua în care am început să schiez „frumos“. Eram pe Drumul Roşu, puţin mai jos de Postavaru, şi mă ţineam după Măriuca. Şi aşa, uitîndu-mă la ea, am avut brusc o revelaţie despre cum trebuie să te uiţi spre vale, peste umăr şi despre cum trebuie să tragi cotul spre interior cînd punctezi.
Progresele erau evaluate aproape zilnic, dar cel mai evident în concursul de la finalul taberei (de care, iarăşi, mi-era cumplit de frică). Nu exista umilinţă mai mare decît să fii descalificat în concursul final. Şi nici satisfacţie mai mare decît să faci treabă bună.
Mesele de seară le luam, în cea mai mare parte, tot la Cristianu. Coboram, seară de seară, pe întuneric, cu lanternele, indiferent cît de frig sau de viscol era afară. Îmi amintesc că mi-au răsunat mult timp în minte cuvintele unuia dintre cei mari: „Minus douăzeci şi cinci de grade“. Nu ştiam pe atunci ce înseamnă, dar clar fusese foarte, foarte frig. Oricum, eu aveam în permanenţă mîinile şi picioarele îngheţate.
Dacă nu skiam, făceam treabă în căbăniţă sau în jurul ei. Dădeam zăpada, căram lemne (făceam un lanţ lung şi le dădeam „din mînă în mînă“), făceam curat.
Cît durau taberele? Habar n-am. Părea a fi o veşnicie. Înclin să cred că mai mult de două săptămîni, pentru că am reperul cu întorsul săptămînal al saltelelor. În orice caz, cînd mă întorceam în Bucureşti mă simţeam ca Omul Zăpezilor scăpat la oraş.
Şi zăpadă a fost întotdeauna. Atît în vacanţele de iarnă, cît şi în cele de primăvară. O singură dată, primăvara, s-a întîmplat să nu fie zăpadă. Şi atunci ne-am antrenat în “Lambă“(?) - o vale abruptă şi umbrită care pornea de sub punctul de plecare al teleskiului din Kanzel. Şi tot în primăvara aceea am cules brînduşe de sus din Postavaru, de pe sub releu.
De Radu Ghiea îmi amintesc destul de vag, precis nu l-aş recunoaşte dacă l-aş vedea acum. Dar ţin minte perfect sentimentul pe care mi-l inspira, şi în limba română nu există, ca în engleză (“awe”), un cuvînt care să îmbine veneraţia şi teama. Căci asta simţisem început. Cu timpul, teama a dispărut aproape complet, lăsînd loc unei enorme admiraţii. Din păcate, am petrecut atît de puţin timp cu el. Şi totuşi ocupă un loc de cinste într-un „Top Ten“ al oamenilor care m-au făcut să fiu ceea ce sînt.
Probabil că există multe metode, pe lumea asta, de a învăţa copiii să skieze. Dar „şcoli“ care să te pregătească pentru atîtea lucruri, care să te înveţe atît de mult, care să-ţi dea aşa un „kick-start“ în viaţă, precis au fost şi vor fi puţine. Mă bucur enorm că am avut ocazia să mă număr printre cei „de la Ghiea“.
Am tot respectul pentru cei care au continuat tradiţia acestui gen de tabere şi de-abia aştept s-o trimit şi pe A. Acuşica.
