“La vremea cînd Prier cu dulci şiroaie
Pînă-n rărunchi pămîntul îl înmoaie
Şi scaldă tot ce-i lujer în licoarea
Din care prinde vlagă nouă floarea;
Cînd şi Zefir cu-nmiresmata-i boare
A-nsufleţit prin crînguri şi ponoare
Mlădiţe moi, iar soarele-l petrece
În ultima lui goană pe Berbece;
Cînd păsări nalţă cîntec în desiş,
Iar noaptea dorm cu ochii mari deschişi
- De-atît fior li-i inima năucă -
Atuncea prind hagiii dor de ducă,”
Geoffrey Chaucer, Povestirile din
Şi, mai jos, originalul, Canterbury Tales, o mie trei sute-toamna, ca să înţelegeţi ce bunic am avut eu.
"Whan that aprill with his shoures soote
The droghte of march hath perced to the roote,
And bathed every veyne in swich licour
Of which vertu engendred is the flour;
Whan zephirus eek with his sweete breeth
Inspired hath in every holt and heeth
Tendre croppes, and the yonge sonne
Hath in the ram his halve cours yronne,
And smale foweles maken melodye,
That slepen al the nyght with open ye
(so priketh hem nature in hir corages);
Thanne longen folk to goon on pilgrimages,(...)"
